Uneori e scuzabilă înfrângerea

Probabil că mulți dintre noi, mai ales cei care ne-am trezit în toiul nopții pentru a vedea ceea ce speram a fi un triumf al româncei, am rămas oarecum dezamăgiți de rezultatul partidei Serena Williams – Simona Halep. Așteptam deja de câțiva ani marea victorie, adică adjudecarea măcar a unui titlu de Grand Șlam. Printre altele, trebuie spus și că destul de lunga perioadă în care Simona ne-a îmbolnăvit de nervi, pierzând o vreme pe bandă rulantă la nume aproape neomologate în marea performanță, ne-a creat multora o stare de disconfort, de atunci încoace devenind încă mai cârcotași ori de câte ori joacă domnișoara Halep. La această ediție a Flushing Meadows-ului, date fiind evoluțiile foarte convingătoare ale Simonei în perioada premergătoare, chiar așteptam să se producă minunea. Spre ghinionul meu, n-am putut urmări meciurile din primele tururi pe motiv de … Delta Dunării, pentru mine primul ei meci fiind chiar acesta, împotriva fenomenului Serena. După primul set, eram convins că dezastrul e gata. Cel de-al doilea mi-a readus speranțele, însă în decisiv mi s-a întărit străvechea convingere că și dacă ar juca de 100 de ori la rând, de tot atâtea Simona ar pierde. Chiar dacă își dă duhul acolo, chiar dacă aleargă ca dementa, chiar dacă dă perfect cele mai bune lovituri ale ei (între care backhand-ul în lung de linie rămâne remarcabil), Simona n-o poate bate pe Serena niciodată. Diferența este în primul rând fizică: și dacă ar ridica haltere ca Nicu Vlad în tinerețe, serviciul Simonei probabil că n-ar ajunge niciodată la fel de puternic ca al Serenei. În plus, de fapt în minus, nu doar forța contează, ci și înălțimea de la care servești. Iar în privința diferenței de înălțime dintre ele, chiar că nu se poate face nimic. Peste toate, în ajutorul Simonei a venit și opinia unei persoane foarte apropiate mie, care știindu-mă cârcotaș la adresa ei, mi-a dat un argument la care chiar nu mă gândisem vreodată: acela că, jucându-se la New York, pentru Halep a apărut la acest meci și problema fusului orar: Williams era la ea acasă, pe bioritmul ei din naștere, în timp ce Simona, doar ea, juca cu începere de la ora 2 și jumătate noaptea. Chiar dacă jucase timp de vreo lună în SUA, acomodându-se cumva cu ora, totuși ora 2 noaptea nu-i chiar cea mai comodă oră pentru un sportiv, de oriunde ar fi el. În concluzie, nu sunt deloc supărat, ba chiar cred că Simona a făcut tot ceea ce ținea de ea pentru a-și atinge visul. N-a fost să fie de data asta. Poate următoarea.