Trenul împărătesc, doldora de pelerini europeni, n-a mai sosit de la Viena, din pricina anotimpurilor amestecate și a crizelor și mai și, în ciuda faptului că tradiționala noastră ospitalitate contra-cost vrea să integreze culinar în spiritualitatea europeană ouăle încondeiate, afinata, plăcintele poale în brâu, barabulele, hribii, păstrăvii la cobză și cașul autentic mioritic. În plus, avem o adevărată salbă de pensiuni cochete și o varietate de produse artizanale, contrafăcute ca și folclorul, care-ți iau ochii, dar nu și banii, pentru că le lipsesc și inefabilul, și utilitatea.
Și totuși, programul lui Gheorghe Flutur înseamnă o idee bună, o sămânță rodnică, dar aruncată la întâmplare și, tocmai de aceea, cu destin previzibil de îmburuienire. Bucovina poate deveni o țintă turistică râvnită, cu condiția ca frumusețile ei naturale și istorice să fie valorificate chibzuit, prin itinerarii și calendare bine și justificat stabilite, în funcție și de interesul europenilor, mereu și mereu acaparat de mitic, de mistic și de bacantism stupid, adică de carnavalurile grotești, cu mare consum de alcool și cu imbecile bătăi cu roșii, cu făină, cu fulgi de găină sau cu alte astfel de produse necontondente.
Recent, adică după lansarea costisitorului brand al frunzei Elenei Udrea (dacă și-o punea edenic, avea succesul asigurat), nemții ne-au atenționat că noi avem un brand redutabil, Dracula, dar nu-l folosim, din pricina unei naivități bigote. De ani buni, în revistele pe care le-am tot scos, am tot atenționat că, din moment ce Vlad Țepeș a trăit la Suceava, învățând meșteșugul armelor împreună cu vărul său, Ștefan cel Mare, din vara anului 1448, până în noaptea de 15 spre 16 octombrie 1451, când unchiul său, Bogdan Vodă, a fost ucis la Reuseni, fraieri am fi dacă nu am valorifica turistic fărâma aceasta de istorie, inclusiv itinerariul fugii spre Ardeal, prin Pasul Tihuța. Logistica, în totalitate artistică, s-ar putea crea prin tabere de sculptură, dar și prin festivaluri artistice, menite, cu premeditare, îmbogățirii Bucovinei cu un anumit patrimoniu. În ce privește povestea în sine, care trebuie vehiculată în multe limbi, lucrurile sunt și mai simple, în condițiile existenței internetului.
În general, datina noastră este cea a protopărinților neamurilor nord-dunărene, în care „uriașii” (Soarele și Luna), pretexte ale unor carnavaluri de mare succes în Belgia, Olanda, nordul Franței, Spania și Portugalia, încă mai puteau fi întâlniți la iarmaroacele de până de curând. Datina și, în special, dansurile cu măști, buturuga aprinsă (menhirul, adică piatra căzută din cer) și urșii de paie (noi trăim pe pământul de sub Ursa Mare) poate reprezenta suportul necostisitor al unui șir de carnavaluri, cu condiția să înlocuim păguboasa și perpetua „Cântarea Românie” cu un produs cultural conștientizat drept produs turistic, această conștientizare făcându-se cu luarea în calcul și a anomaliilor atmosferice. În același plan mistic, există încă trei resurse ignorate, Rusaliile, Sânzienele și Nedeile, care, gestionate cu cap, pot completa programul turistic al lui Gheorghe Flutur cu necesarul de spectaculos mistic atractiv.
Un itinerariu, în totalitate finanțabil prin Măsura 4 a programului „Europa pentru cetățeni”, este cel al Holocaustului și al Eroismului Umanitar, inconfundabil în întreaga Bucovină, cu realizări notabile din partea ucrainenilor, care au înțeles să valorifice și gropi comune, dar și personalitatea lui Paul Celan. Sună, desigur, cinic acel „să valorifice”, dar, dacă în alt chip nu se pot constitui altarele sfinte ale dezicerii de monstruozitatea umană, măcar din interes să o facem. Am un prieten evreu, vicepreședintele Societății Scriitorilor Hebrei, Menachem Falek, dispus să ne sprijine în constituirea acestui itinerariu, el însuși având de aprins o lumânare, în condițiile în care ar fi marcat locul în care câțiva dintre membrii familiei sale au fost uciși cu barbarism. Puțin îi pasă lui Menna de cinismul nostru oportunist, dacă va putea aprinde, odată și odată, o lumânare deasupra ierbii prin care încă se mai șoptesc durerile nepământești ale rudelor lui.
În fiecare sat din Bucovina, în care au trăit germani și evrei, încă mai există mărturii, care pot stârni interesul urmașilor lor, dar noi nu valorificăm un „itinerariu al rădăcinilor”, refuzând să recuperăm și fărâme de istorie obștească bucovineană. Noi suntem și rămânem țara lui „așa am apucat”, nu una a valorificării conștiente a patrimoniului cultural, și tocmai de aceea nu mai interesăm pe nimeni.
