Unde se află Turnul Babel?

Istoria primordială se încheie cu episodul „Turnului Babel” (Facere 11, 9), care explică împrăștierea oamenilor pe tot pământul și diversitatea lingvistică și certifică o ultimă decădere în șirul suferit de umanitate începând cu păcatul protopărinților. Textul oferă chiar o etimologie populară, un joc de cuvinte, între numele cetății unde a fost zidit Turnul Babel (Babilon) și verbul ebraic balal, „a amesteca”.
Starea de dinainte de Turnul Babel era diferită de cea actuală. Oamenii se înmulțiseră după potop, după cum este descris în „tabelul națiunilor” din Facere 10, unde sunt în total 70 de nume gentilice. Dar diversitatea aceasta păstra încă o coeziune a firii omenești, o unitate exprimată de Facere 11, 1: „În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă și un singur grai la toți.” Unitatea limbii semnifică evident comunicarea, ca suport al comuniunii oamenilor.
Prin construcția cetății și a turnului oamenii au încercat recucerirea paradisului, fapt sugerat de venirea lor dinspre răsărit (Facere 11, 2), pentru că la răsărit fusese izgonit Adam. Biblia sinodală traduce Facere 3, 24 după Septuaginta: „Și izgonind pe Adam, l-a așezat în preajma grădinii celei din Eden”, dar în ebraică în loc de „în preajma” (gr. apenanti mai exact „în fața”) se spune qedem, la „răsărit”. În plus, după crima împotriva fratelui său, Cain se refugiază în „ținutul Nod șfugăț, la răsărit de Eden” (Facere 4, 16). Venind deci dinspre răsăritul unde ajunsese Adam după ce a pierdut raiul și unde fugise Cain după fratricid, oamenii își caută locul lor de origine, însă nu mai găsesc Edenul.
Turnul Babel, în loc de Eden
De aceea putem deduce că cetatea și Turnul Babel se doresc ca un surogat al Edenului dispărut. De data aceasta oamenii se căznesc să-și construiască singuri locul. Dacă Edenul fusese „sădit” de Iahve (Facere 2, 8), fiind o grădină sau mai bine zis o livadă cu pomi (2, 15), „plăcuți la vedere și cu roade bune de mâncat” (2, 9), Babelul este construit din cărămizi și smoală (Facere 11, 3-4). Naturii vii i se opune de către om materialul de construcție, fabricat special. Intuim aici și o polemică împotriva urbanizării, mai ales că prima cetate, Enoh, a fost zidită chiar de primul om blestemat, ucigașul Cain (Facere 4, 17).
Construcția are o motivație arogantă: „Haidem să ne facem un oraș și un turn al cărui vârf să ajungă la cer și să ne facem faimă” (Facere 11, 4). Turnul al cărui vârf trebuie să ajungă la cer păstrează o aluzie la religia babiloniană, în care templul putea avea forma unei piramide în trepte, ziguratul. După ce descrie încetarea conflictului dintre zei, crearea lumii și a omenirii, epopeea babiloniană a creației, Enuma eliș, relatează că zeii Anunnaki îi clădesc marelui zeu Marduk Babilonul, după ce un an de zile modelează cărămizi. Construcția din mijlocul Babilonului, numită Esagila, reprezentând templul dedicat lui Marduk, seamănă în descriere cu Turnul Babel: „Au înălțat vârful lui Esagila ajungând ca Apsu/Au construit turnul înalt ca Apsu” (tăblița VI, în: ANET, ed. 3, 1969, p. 69). Apsu era oceanul sau abisul acvatic, ceea ce sugerează înălțimea corespunzătoare a lui Esagila, al cărui nume înseamnă în sumeriană „Casa al cărei vârf este înalt”. De fapt, vârful lui Esagila este ziguratul situat în partea de nord, numit Etemenanki, „Casa platformei cerului și pământului”, în șapte trepte, atingând înălțimea de 90 de metri. Preoții babilonieni citeau în fiecare an nou (akitu) epopeea creației, învățând practic că Babilonul și complexul lui sacru reprezintă prima construcție a lumii, făcută chiar de zei. Prin înălțime și centralitate templul și ziguratul devin axa lumii, buricul pământului, locul unde se odihnesc zeii, unde sacrul și profanul comunică. Dar pentru Vechiul Testament, Babilonul și templele sale idolatre devin simbol al decăderii și rătăcirii. Dacă în akkadiană numele său înseamnă „poarta zeului” (bab ilu), în ebraică numele său, Babel, este explicat prin „confuzie”, „amestec” (balal).
Construcția semeției umane
Faima pe care o doreau constructorii se referă la „nume”, așa cum apare în original. Oamenii își doreau un „nume” mare, nesocotind astfel binecuvântarea divină acordată fiului lui Noe, Sem, în numele „Dumnezeului său” în Facere 9, 26. În ebraică, Sem înseamnă chiar „nume” (șem), arătând că adevăratul (re)nume se obține nu autonom, ci prin Dumnezeu. Babilonul își făurea astfel un nume prin sine, izolat de Dumnezeu, oamenii încercând să transforme implicarea în construcție într-un liant al firii lor care se afla în preajma împrăștierii: „să ne facem faimă înainte de a ne împrăștia pe fața a tot pământul” (11, 4).
Chemarea lui Avraam din Facere 12 va sugera cum se primește numele. Dumnezeu îi promite că va ridica din el un popor mare, cu un nume mărit, în care se vor binecuvânta toate popoarele: „Și Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău și vei fi izvor de binecuvântare. Și se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (12, 2-3). Prin aceasta, Avraam vindecă slava deșartă a Turnului Babel, aducând binecuvântarea lui Dumnezeu tuturor neamurilor, iar autorul biblic arată cum credința lui Avraam devine adevăratul liant al popoarelor împrăștiate.
Babilonul devine în literatura biblică o imagine a răutății. Isaia 13-14 conține profeții împotriva Babilonului, a cărui distrugere este anunțată: „Atunci Babilonul, podoaba împărățiilor, cununa mândriei Caldeilor, fi-va ca Sodoma și ca Gomora, pe care Dumnezeu le-a nimicit. Nu va mai fi locuit în veci și din neam în neam. Ci numai animale sălbatice se vor sălășlui într-însul, și bufnițele vor locui prin case, struții își vor face cuiburi acolo și oameni cu chip de țap vor juca în acel loc” (13, 19-21). El este simbolul demonicului, iar regele Babilonului, numit „Lucifer” (luceafăr, „stea strălucitoare” în Biblia sinodală) și „fecior al dimineții” (14, 12), se pogoară în iad (șeol), „în cele mai de jos ale adâncului” (14, 15) pentru că a cugetat în sine: „Ridica-mă-voi în ceruri și mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi așeza jilțul meu! Sui-mă-voi deasupra norilor și asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (14, 13-14). Sfinții Părinți îl identifică pe regele Babilonului care dorea să uzurpe tronul lui Dumnezeu cu diavolul (cf. Sf. Vasile cel Mare, Comentariu la cartea profetului Isaia, 88).
În Psalmul 136 întâlnim o imagine și mai surprinzătoare. Israeliții exilați în Babilon sunt puși să cânte psalmii Sionului (v. 3), dar ei refuză, răspunzând că nu pot cânta cântarea Domnului în pământ străin. În final, cei exilați jubilează într-o explozie de cruzime: „Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ți va răsplăti ție fapta ta pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră” (v. 8-9). De se sunt fericiți cei care ucid copii nevinovați, fie ei și babilonieni? De ce trebuie executați atât de barbar?
Babilonul, „mintea amestecată”
Cu siguranță, trebuie să plecăm, pentru a înțelege textul, de la simbolul Babilonului de care am discutat. Sf. Vasile cel Mare interpretează în aceeași manieră simbolică: „Observă că Psalmul nu îl fericește pe cel care îl ucide oricum pe copilul babilonian, ci vrea mai întâi ca pruncii lor nou-născuți să fie nimiciți, nelăsându-i să ajungă să crească, pentru ca să nu sporească mai mult în răutate. Iar în al doilea rând că nu în orice fel sunt uciși. Căci îl fericește pe cel care învinge și întrece cu înțelepciunea sa nașterea de prunci a minții amestecate, care se cheamă Babilon (amestecare), iar apoi îi izbește de stâncă. Iar Stânca, și în acest (pasaj), este Hristos. Cel care lovește învățăturile rele de cuvântul adevărului, acela este cel care zdrobește pruncii babilonieni de piatră. De aceea, dacă pruncii Babilonului sunt învățăturile eterodocșilor, care tulbură sufletul celui care (le) primește, copilul babilonian prins (trebuie) să fie (foarte) bine zdrobit de stâncă.” (Comentariu la Isaia, 272).
Ieremia anunță în cuvintele îndreptate împotriva Babilonului (cap. 50-51), că zeii babilonieni (Bel sau Marduk, numit aici Merodac) sunt distruși (50, 2). Poporul ales trebuie să fugă din Babilon (50, 8), pentru că cetatea va fi distrusă. „De s-ar ridica Babilonul până la cer și de și-a întări întru înălțime cetatea sa, tot vor veni din porunca Mea pustiitorii, zice Domnul” (51, 53). Ridicarea Babilonului până la cer sugerează desigur semețirea sa, fiind o aluzie în egală măsură și la reprezentarea Babilonului (Templul Esagila) ca având vârful comparabil cu Apsu, din Enuma eliș.
Babelul fiecăruia dintre noi
Dar putem merge mai departe. Dacă istoric Turnul Babel este localizat în Babilon, prin identificarea cu ziguratul dedicat lui Marduk, totuși în sens duhovnicesc Babelul rămâne o realitate interioară a lumii căzute. Fiecare om semeț își ridică în suflet un turn Babel și sfârșește în confuzia creată de dorința „numelui” mare. La întrebarea formulată în titlu răspundem prin observarea Turnului Babel drept o ispită permanentă a omenirii pervertite.
În Faptele Apostolilor 2, instituirea Bisericii la Cincizecime înseamnă rebodândirea, prin Pogorârea Duhului Sfânt, a unității omenirii împrăștiate la Turnul Babel. Cincizecimea devine, putem spune, un Babel întors. Biserica fiind adunată „în același loc” (epi to auto) (v. 1), peste fiecare dintre cei prezenți s-au așezat „limbi (glossai) ca de foc” (v. 3) și „au început să vorbească în alte limbi (glossai)” (v. 4). Se repară astfel „confuzia” (în Septuaginta synchysis, în ebraică Babel) limbii (glossa) din Facere 11, 7, 9.
Prin primirea Duhului, confuzia provocată de Turnul Babel este vindecată și duce la comuniunea adunării în același loc sau, cum interpreta Sf. Vasile cel Mare, provoacă strivirea gândurilor „babiloniene” ale omului pe Stânca-Hristos.
(lect. dr. Alexandru MIHĂILĂ, sursa: www.ziarullumina.ro)