Unde-s sefarzii?

În sala Institutului „Cervantes”, ambasadorul Spaniei, Ramiro Fernandez-Bachiller, al Turciei, Koray Ertas, și fostul prim-ministru al României Petre Roman: se lansează albumul „Personaje și povești din Bucureștiul sefard”. Cine-s sefarzii Bucureștilor, unde-s, ce se mai știe despre ei? Și de ce au ținut să fie prezenți la o lansare de carte ambasadorii unor țări aflate, geografic, la cele două capete ale continentului? Simplu: sefarzii persecutați în Spania secolului XV au emigrat tocmai în Turcia. Care i-a primit cu brațele deschise, Baiazid argumentându-și invitația de a se stabili în Turcia la modul cel mai pragmatic: „prostia occidentului să fie chilipirul meu”. Și chiar a fost: nou-veniții (azi le-am spune „investitori”) au adus Înaltei Porți reală prosperitate, sefarzii insinuându-se repede în elita societății.
Medicii personali ai sultanilor au fost sefarzi (să nu uităm că barem unul dintre doctorii care l-au tratat pe Ștefan cel Mare a fost și el sefard), multor conaționali veniți din apus li s-au încredințat importante posturi în diplomația turcă și în sistemul financiar al imperiului. Cultura imperiului a fost de asemenea marcată de prestația sefarzilor: ei au adus aici, la 1493, tiparul, sunt autorii unor compoziții muzicale care se cântă și azi, ai unor prețuite opere literare, au codificat legile – într-un cuvânt, s-au dovedit un transplant etnic izbutit.
Prima semnalare a prezenței sefarde în București datează din 1550 – refluxul spre vest cobora de astă dată din Turcia, apoi și din Grecia. Atitudinea autorităților muntene a fost mai întâi binevoitoare, apoi oscilantă, situația deteriorându-se grav în timpul rebeliunii legionare, când a fost incendiată și sinagoga „Cahal Grande” (sefarzii vorbeau ladina, bazată pe castiliană – de unde, probabil, și interesul lui Petre Roman pentru cultura spaniolă). S-a comentat prea puțin la noi pe tema contribuției sefarde în știință, comerț, artă, poate și din pricina unei dispute mocnite chiar în sânul nației stabilite în Țările Române: cine-s adevărații evrei? Sefarzii susțin că ei ar fi, askenazii de asemenea.
În ziarul „Atac de Constanța” am citit ditamai articolul ce încearcă să acrediteze ideea că „adevărații evrei” ar fi khazarii. Dispută inutilă și fără nici o relevanță: mai important este să fie identificate urmele rămase, să se evalueze contribuțiile și să se tezaurizeze amintirile. Este ceea ce își propun Anca Tudorancea Ciuciu și Felicia Waldman, realizatoarele impozantului album tipărit de Editura „Noi” (totuși, o observație privind tehnoredactarea: spațiul generos al formatului ar fi permis un corp de literă care să pretindă mai puțin efort cititorului). Întâlnim în cartea excelent ilustrată sumedenie de mărturii documentare, scrisori, genealogii, amintiri despre străzile și locuitorii de altădată, vii portrete, precum și „Zece povești comerciale de succes” în care-s prezentate traiectoriile urmate de mai mari sau mai mici inițiative financiare – de la case de modă la bănci, ateliere meșteșugărești, magazine, case de schimb, gazete ș.a.m.d., fiecare contribuind într-un fel la alintarea Bucureștilor cu titlul de „Micul Paris”.
Sunt evocate, desigur, personalități marcante ale etniei a căror amintire aproape s-a șters – de la academicianul Cajal la pianistul Mizrahy, la ziaristul Moisescu, fondatorul revistei-pilot „Ilustrațiunea română”, la matematicianul Abasom ori la editorul Benvenisti, care i-a debutat pe Liviu Rebreanu și Eugen Lovinescu. Benvenisti a lăsat cu limbă de moarte să fie înhumat dimpreună cu cărțile idolului său Lovinescu. I. Peltz scrie în amintiri: „Am fost la înmormântarea lui și am constatat că familia i-a respectat dorința: în groapă au fost depuse cărțile lui Lovinescu apărute până atunci”.
Merită de zăbovit și asupra capitolului „Proverbe sefarde”, a căror adevărată origine n-am știut-o niciodată. Cum ar fi: „Ce naște din pisică, șoareci mănâncă” (El ijo de la gata ratones mata), „Femeia ține numai secretul pe care nu-l știe” (La mujer guarda el sekreto ke no save), precum și o zicere căreia nu-i prea dibuiesc tâlcul: „Să nu-ți iei nevastă din România și proprietăți în Turcia” (?). Nu știu câți sefarzi vor mai fi viețuind în Capitală; vremea lor pare a se fi mistuit odată cu străzile dispărute din zonele demolate. Pentru cei care au fost mai pot depune mărturie monumentele cimitirului aproape uitat de pe Șoseaua Giurgiului și, desigur, impresionantul album „Bucureștiul sefard”.