Unde-or fi?

Mi s-a întâmplat, pentru prima oară în viață, ceva neașteptat, ciudat și alarmant: în tramvai, un tânăr s-a ridicat și mi-a oferit locul. La început, nu știam ce vrea. Totdeauna eu cedam locul vârstnicilor – iată că mi-a venit rândul! Înseamnă că nu-s bătrân numai pe dinăuntru, se vede și pe dinafară! Episodul (să nu-i zic incidentul) a declanșat un semnal de avertizare: nu-i vorba doar despre banalul „toate trec”, ci și de nevoia punerii în ordine a celor ce rămân. Bibliotecile îți păstrează cărțile, articolele din gazete rămân șnuruite în colecții, dar mai toate cele prelinse pe undele radio pierdute-s pe vecie, cu precădere emisiunile din anii ’50-’60.Televiziunea, apărută mai târziu, este, pare-se, mai păstrătoare, numai că în imensul hățiș al videotecii nu merge cu aproximații, te descurci doar dacă știi datele exacte, adică ziua și ora emisiunii. Ceea ce niciodată n-am notat. Așa se face că nu izbutesc să regăsesc câteva filmulețe ce meritau să rămână – zic vorbe mari – pentru posteritate.
De pildă, voiajul cu barca pe sub actualul centru civic al Iașilor. Cine-și poate închipui azi o călătorie pe apă începută la Palatul Culturii, trecând pe sub Hotelul „Moldova”, Palatul vechi de justiție, Teatrul „Luceafărul” și blocurile turn cu nu știu câte etaje? S-a întâmplat ca, înaintea demolării Casei cu absidă (reconstruită apoi, spre a deveni Casa Scriitorilor), să cotrobăiesc printre hârburile adunate în beciul vechii zidiri a lui Ilie Kogălniceanu. În dreptul unui morman de navete semiputrezite și tot soiul de alte ciuveie, când s-aprind pipa, bag seamă că flacăra chibritului o ia razna, fiind pur și simplu suptă de grămada vechiturilor. Le dau la o parte și aflu câteva trepte ce coboară până la oglinda unei ape limpezi și întunecate. La bătaia din palme, ecoul răspunde întreit, ceea ce înseamnă că-i ditamai hăul subteran în chiar buricul târgului.
TVR Iași încă nu exista, așa că, după ce am comunicat la București despre ce-i vorba, s-a aprobat trimiterea unei echipe de filmare cu singurul operator ce a acceptat să filmeze în catacombe, Petre Iordănescu. Filmare însemna, la vremea aceea, peliculă cinematografică. S-a găsit, nu ușor, tipul 4X, ce „vedea” în semiîntuneric. Și iată-ne, sub privirile trecătorilor uimiți, umflând pe trotuar barca mea de cauciuc, răspeticită după vechi aventuri în Deltă. Scurtez: am vâslit cam jumătate de kilometru sub niște respectabile bolți înalte ce puteau primi două camioane alăturate. Lateral se deschideau galerii secundare, care, mai jos boltite, nu îngăduiau accesul bărcii. Am găsit ghiulele sferice de tun, un sipet metalic ornat cu broderia feroneriei (nu l-am putut lua: avea colțuri ascuțite ce puteau sparge barca), vase de lut ars (nici unul întreg), dar n-am putut merge până la capăt, fiindcă da semne de epuizare reflectorul Cobolt și riscam să rămânem în întuneric.
Când am găsit alte trepte, le-am urcat și ne-am trezit în subsolul al doilea al altei case (Daniel) astăzi dispărută… Dacă s-ar strădui cât de cât, Televiziunea ar găsi filmul. Am trimis două scrisori directorilor perindați la conducerea TVR – nici un răspuns.
Un al doilea filmuleț de negăsit înfățișează călătoria ultimei locomotive cu aburi pe ruta Ițcani-Dărmănești-Cacica-Strigoaia-Păltinoasa. Inimosul director de atunci al Regionalei CFR, Filioreanu, a aprobat formarea unui tren special (care a primit și număr!) alcătuit dintr-o locomotivă seria 50.000 și un vagon de călători. Mașinile cu aburi își dăduseră de mult sfârșitul în gheena furnalelor, dar mai rămăsese una, „rece”, pare-se utilizabilă. „Încălzită” o noapte întreagă (în tender rămăseseră cărbuni; păcură nu mai exista de mult în depou), a pornit-o la drum iavaș-iavaș, pufăind și fluierând, cu operatorul agățat de locomotivă, spre a înfrunta pieptiș crâncena pantă spre Strigoaia, pentru a cărei evitare s-a construit noua linie ocolitoare pe la Lucăcești. La Păltinoasa aștepta o mașină a pompierilor de la Humor, spre adăparea voinicoasei mașini cu aburi – pompele CFR-ului erau desființate de mult. Imaginile filmate rămân unice!
La Iași, am filmat ultimul tramvai pe Sărărie (atunci, strada era pavată cu piatră de râu). În vagonul străvechi, aflat pe o linie moartă a depoului, crescuseră păpădii și troscot. S-a repus, deloc simplu, linia electrică sub tensiune și vagonul nr. 21 a pornit să zdrăngănească pe Sărărie, sub privirile uimite ale vecinilor ițiți la porți și garduri… Sunt extrem de spectaculoase filmări-document ale unui „a fost odată” de care mai nimeni nu-și aduce aminte. Unde-or fi?