Unde ni-s…

Când se apropie sărbătorirea zilei naționale, intră-n dârdori oștenii care or bate pas de front sub Arcul de triumf și… bucătarii de la misiunile noastre în străinătate. Anul trecut, la sediul Comisiei Europene de la Bruxelles, România a îmbiat reprezentanții continentului cu pastramă ciobănească, jumări, salam de Sibiu, brânză de burduf, cașcaval de Covurlui, piept de rață, costiță țărănească, suc de mere și vinuri vechi de 5-6 ani. Buchetul de bucate românești a fost completat, la Cantina Comisiei Europene, cu salată de vinete (specialitate de-a noastră?), salată boeuf (aceeași întrebare), ciorbă de perișoare, sărmăluțe în foi de varză (invenție turcească, adusă la perfecțiune în oala de lut a spațiului mioritic), plăcintă cu brânză și stafide; mititeii ar fi parfumat excesiv și plebeu culoarele forului european, așa c-au rămas în rezervă, pentru sindrofiile în aer liber.
Citind lista bucatelor, te-ntrebi care-i, totuși, mâncarea cu adevărat reprezentativă pentru români? Din 2007, de când am intrat în Uniunea Europeană, n-am izbutit să oficializăm drept produs culinar recunoscut ca atare în Europa decât… magiunul de Topoloveni. Adevărat, direcțiile agricole județene împart într-o veselie atestate de „produs tradițional românesc” (în virtutea unei dispoziții interne din 2004), dar fără nici o valoare europeană, pe continent fiind recunoscut doar… magiunul.
Mai fiecare țară își are câte o mâncare specifică: mamuni în Finlanda (secară, malț, melasă, sare), embalada în Ecuador (tocană de pește cu ceapă roșie murată), falafel în Egipt (chifteluțe din năut), empanada în Argentina (pâine umplută cu de toate), khachapuri în Georgia (un soi de chifle cu brânză) etc., etc. Listă la care se cuvin adăugate bucatele validate prin unicitatea ingredientelor locale: crack couch în Bahamas (salată cu un anume soi de melci de mare), ambuya în Brunei (preparat din miezul palmierului Sago) ș.m.a.
Noi n-avem palmieri, melcii din Marea Neagră n-au savoarea celor din apele Kalimantanului, dar ceva brânză, ceapă, carne, secară, sare s-ar mai găsi. Combinațiile cele mai apetisante le-au aflat strămoșii, iar noi… le dăm uitării pe zi ce trece. Iată ce s-a servit în 1937 la Pavilionul românesc de la Marea Expoziție Universală de la Paris: pateuri de Ploiești (! – așez câte un semn de exclamare pentru a marca îndoiala că respectivele bucate mai sunt știute și acum), crap de Snagov în plante aromate (!), icre negre proaspete de la Sf. Gheorghe (pescuitul sturionului este, acum, interzis la noi), borș de găină ca la Focșani (!), știucă de Dunăre ca la Cernavodă (!), sarmale de Buzău (adică „nici muntenești, nici moldovenești, ci la întrepătrunderea culturală a inventatorilor sarmalei românești” (!), măruntaie de pasăre ca la Sibiu (!), iepure de Sighișoara (!), potârnichi, prepelițe (!), mititei ca la Băneasa (uite de unde-și trăgeau sevele micii lui Cocoșatu`!), apoi baclavale, cataifuri… Cât despre băuturi – simplu inventar, schimbându-se, între timp, geografia Europei : Sauvignon blanc de Silistra (!) tescovină de Craiova (!), țuică de Văleni de 23 de ani (!), vin alb de Tighina din 1923 (!), vin rose de Silistra de 7 ani vechime (!), Cotnar de la 1900 (!). Unde s-au mistuit bunătățile astea? Au existat vreodată? Cu cât sunt mai mofturoase și mai scumpe, restaurantele noastre continuă să se depărteze (dacă nu chiar să se delimiteze) de tradiția bucătăriei înaintașilor. Cereți pui cu smântână, sarmale, borș de găină, și veți primi doar lista-meniu ce arată astfel (strict autentic): soft shell crab, fried calamar, skirt steak, jumbo shrimp cocktail, norvegian smoked salmon, lollipop lamb chops, ahi tuna sashimi, herb-rubbed slow-roasted prime rib, pan-seared skima bay salmon, grill Colorado rack of lamb, Californian chicken (roasted chicken breast topped avocado), portobello porcini mushroom ravioli…
Am scris cele de mai sus într-o durere, cu gura plină și cu toate papilele gustative în poziția „open”: săptămâna trecută mi-a fost scos colecistul și, acum, am de ales doar între brânză de vacă și brânză de vaci.