… c-au rămas numai Ciuvicii! Reiau o întrebare pe care am mai pus-o nu odată, cerând elementare lămuriri în legătură cu statutul societății civile în România. Faptul că din vehemența anilor ’90 ai „societății civile” n-au mai rămas decât cioburi de amintiri n-are cum să afecteze barem fondul teoretic al chestiunii și să facă mai puțin necesară existența unei definiții.
Cea oferită de Wikipedia e știrbă de-a binelea; de fapt, nici nu-i decât un articol explicativ, „realizat cu acordul Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile”. O auto-definire, deci. Pare greu de crezut, dar, la noi, activează de două decenii o „Societate Civilă” fără ca, înainte de orice, să fie lămurit conceptul și stabiliți parametrii funcționali. Sintagma cu pricina a intrat în circulație încă din sec. XVII, când componenta militară a statelor deținea rolul hotărâtor în luarea deciziilor majore.
Utilizarea curentă i se datorează lui Hegel. Și cam tot de pe atunci se bâjbâie, în căutarea unei definiții. Se știe, „societate” vine de la gr. „societas” (întovărășire, unire), iar termenul „civil” este explicat printr-o negație: ceea ce nu-i militar. Circulația sintagmei n-a impresionat prea mult marile dicționare europene (Littrè, Larousse), care enumeră sumedenie de semnificații la articolul „societate”, ignorând suveran societatea civilă. În ce ne privește, mărturisim anumite îndoieli cu privire la legitimitatea însușirii (dacă nu chiar confiscării) conceptului, a ideologizării acestuia și a pretenției de reprezentare a societății civile fără ca nimeni să fi mandatat în acest sens pe respectivii lideri. Încercări de definire au tot fost și, după cum se vede, încă sunt. Nici una pe deplin lămuritoare și unanim acceptabilă.
Cu ani în urmă, V. Vosganian credea că „elitele nebirocratice reprezintă Societatea Civilă”. Andrei Pleșul concedea că o definiție posibilă ar fi „suma cetățenilor responsabili” – ipoteză discutabilă, câtă vreme nu-i cu putință să-i consideri responsabili doar pe cei neimplicați în structurile statale și… iresponsabili pe ceilalți. De altfel, tot Pleșu revine, afirmând că „este vorba despre o instituție pe care, de fapt, nu o putem defini (…) e un concept care a devenit un fel de hopa-Mitică.” Concept care există, circulă, în numele și sub umbrela căruia s-au construit cariere de „profesioniști ai societății civile”, marcate de apăsat partizanat. Să fie, oare, vorba despre „toată suflarea neînregistrată politic a țării”, un fel de ODUS de pe vremea lui Ceaușescu? Într-un fel, posibil, numai că la noi, ca la nimeni (spune tot Pleșu) „nu se poate face societate civilă cu indivizi care au descoperit dimensiunea civică abia când lucrul acesta a devenit modă sau subînțeles.” Așa-i: sub tutela civismului s-au impus lideri de talia unui Halaicu, Lis, Ciorbea ș.a. Realitățile românești n-au izbutit să impună, înainte de ’89, personalități de talia unui Havel, Michnik, Kundera, așa că s-au auto-propus nume care nu spun nimic și a căror legitimitate rămâne mai mult decât îndoielnică (poate, cu o excepție: Renate Weber). Un cercetător francez, B. Cautres, denunță astfel de ilicite auto-desemnări (se practică nu numai la noi!) asemănându-le cu situația „unei mașini care circulă fără certificat de înmatriculare”.
Semnificativă este și ignorarea unei condiții de bază, formulată astfel de J. Poulain: „un funcționar intră în societatea civilă abia când părăsește biroul său.” În România, din societatea civilă se sare în birouri ministeriale și din rândul civicilor sunt cerute propuneri nominale pentru consilii de administrație ale unor societăți… de stat! Dacă, într-adevăr, funcționarea Societății civile este o condiție a democrației, de ce tocmai democrația să fie ignorată în desemnarea liderilor ei? Și de ce acționează, faptic, doar în Capitală și-n preajma puterii, fiind cvasi-absentă în restul teritoriului? Are buletin de București? Cum democrația nu se importă în vrac și-o apucă cine poate, s-ar cuveni meditat mai mult și mai responsabil asupra chestiunii „Societatea Civilă”, pentru așezarea acestui for, necesar și chiar indispensabil statului de drept, pe baze credibile. Și, de ce nu, chiar… democratice.
