Unde ie iluzile mele…

Un amic condeier de pe alte meleaguri îmi trimite textul nostalgic intitulat „Ce regretăm?” Nu-i al lui, l-a preluat, probabil, de pe internet, unde se menține prostul obicei de a posta texte nesemnate, că nu știi de unde să le iei, pe cine să lauzi, nici pe cine să mustri. Lunga înșiruire a părerilor de rău este impropriu intitulată „a regretelor”: nu regretă nimeni „zahăr, pâine și ulei pe cartelă”, nici „lumina misterioasă a lămpii cu gaz”, dar toate aceste răposate realități de odinioară se asociază cu nemaipomenita vârstă a tinereții generației mele. Pe toate le-aș îndura fără crâcnire de m-aș întoarce la 20 de ani! Merită, însă, de parcurs lungul pomelnic al așa-ziselor regrete: readuce în memorie ceea ce noi, vârstnicii, am început să uităm; tinerii, oricum, n-au ce-și reaminti, fiindcă nici n-au cum bănui deliciile vieții românului acum jumătate de veac.
Citez, la întâmplare, din lunga listă: iată, este regretat teatrul radiofonic. (Pe bună dreptate: acum, teatrul la microfon se difuzează la ora stafiilor; atunci, pentru trei sferturi din țară era singura modalitate de accedere la producțiile scenei românești). Este regretată și „Noapte bună, copii!” (emisiunea de veche tradiție o aflăm și acum în programele radio, numai că, mai nou, odraslele se culcă după ce părinții sting televizorul). Mai departe: „revista Secolul XX” (ființează și azi, mutată în veacul XXI, numai că-i pierdută în sumedenia de titluri fără statutul de unică fereastră gazetărească spre cultura lumii). Urmează cartea copilăriei, „Timur și băieții săi”! (mai puțin nocivă decât scandaloasa „Tânăra gardă”, ar putea fi răsfoită, ca document, și azi).
Nu mai există „ceaiurile cu lumina stinsă” (chiar dacă mai iau și foc, cluburile de noapte sunt totdeauna pline), „restaurantele cu mandatar” (vai de ele, nu văd de ce le-aș duce dorul), „Costineștii” (da, desigur, dar să mai ai și vârsta Costineștiului!), „Anda Călugăreanu” (am dansat, odată, cu Anda – ou sont les neiges dʹantan?), „Macarale râd în soare” (o melodie furată, cu text nutrit din zemurile proletcultului, totuși, de preferat cretinelor manele!), „Carpați fără filtru” (ce-o fi aia?), „Cotele apelor Dunării” (s-or fi înecat în valurile maronii ale Dunării albastre…), „tacâmuri, nechezol” (brrr!), „încălzit apa pe reșou” (ca să-și țină promisiunea șăgalnică din studenție, o colegă repartizată undeva, pe la Bacău, mi-a făcut ardei umpluți pe reșou în camera goală de la gazdă – Doamne, că frumos mai aromeau!), „Tanța și Costel” (chiar mi-e dor de șotiile inteligente ale lui Ion Băieșu!), „fier de călcat cu cărbuni aprinși” (și mirosul mangalului mi-l amintesc; Nichita Stănescu avea acasă o spectaculoasă colecție de „fiare” din fontă turnată…), „așternuturi brodate de mână” (mama, învățătoare, trudea luni întregi la „tișlaiferele” cu broderie ajurată), „Policlinica cu plată” (acum o fi plată cu Policlinică?), „șoșoni” (da, am purtat șoșoni, adesea smulși de glodul moldav), „sugative” (am uitat de tot foaia pătată cu tot soiul de cerneluri; făcea parte din completul școlar penar-caiete învelite în foaie albastră, creion cu radieră-n vârf, călimară, condei – am prins, în clasa I, și tăblița de ardezie), „sifoanele de sticlă colorată” (mai ține cineva minte cozile la „sifonerie”?), „teracota fierbinte” (chiar o regret și mi-e dor de trosnetul lemnelor în sobă…), „closet în fundul curții” (completez: cu pătrățele decupate din „Scânteia” înfipte în cuiul din peretele privatei), „unchi țepeni și bunici severi” (ăștia-s făr-de moarte), „bocanci cu blacheuri” (ce țăcăneală metalică în Sala pașilor pierduți a Universității!), „Unda veselă cu Stroie și Vasilache” (cândva, în pofida tuturor amărăciunilor, știam să râdem mai mult), „icre de Manciuria” (la „Alimentara” tronau lighene vârfuite cu icre; or fi secat apele Manciuriei), „artista poporului Lica Gheorghiu” (mai ceva decât deputata europeană Eba), „cursul de Socialism științific” (l-am avut ca profesor pe bucovineanul I.G., doctor în… teologie la Cernăuți!), „patefon cu ac” (mai păstrez unul: ce gâjâială izvodește! Am și un disc cu „Unde ie iluzile mele / pe care le-am avut?”
Chiar așa: unde-s?