Unde-i lege, e tocmeală!

Englezii au legi de pe la 1600, în vigoare și astăzi! Este vorba, aici, și despre încăpățînarea insulară, tradiționalistă și orgoșlios-conservatoare, care vede în orice modificare legislativă un posibil atac destabilizator la însăși istoria regatului! Sigur că nici încremenirea programatică în materie de normare oficială nu-i tocmai productivă, fiindcă viața merge înainte și prevederile fosilizate devin caduce de la sine. Dar nici ca la noi! Mă număr printre cititorii statornici ai „Monitorului Oficial”, din paginile căruia se încheagă o imagine de-a dreptul halucinantă a sîrbei legislative, în ritmurile căreia azi se votează legea, mîine apar modificările și poimîine modificarea modificărilor! Ca să ții pasul, trebuie să procedezi la re-asamblări și decodificări demne de „Codul lui Da Vinci”, fiindcă pasajele schimbate nu vorbesc de la sine, ci numai încadrate în textul inițial. Biata lege ajunge să arate ca un extemporal mîzgîlit de prostul clasei și împănat de corecturile exclamative ale profesorului ofuscat. Ceea ce nu poate însemna decît că onor Parlamentul (dar și cel care promulgă) emite actele normative la prima vedere și fără necesara aprofundare, ori că profesionalismul deputaților și senatorilor a fost – și este – în amarnică suferință. Geaba discuții în Comisiile parlamentare, geaba dezbateri în plen, geaba filtrul celui care promulgă – legea iese știrbă din născare. Ca să nu mai vorbim despre legislația rămasă… în coadă de pește. De pildă, Legea nr. 504 / 2004, adoptată în unanimitate de ambele Camere și promulgată prin Decretul prezidențial 994 / 2004. Obiectul actului normativ: instituțiile publice de spectacole și concerte – adică, taman ceea ce mă doare. Nu-i perfectă (dimpotrivă!) dar, cît de cît, pune ordine într-un domeniu reglementat, pînă acum, de un Decret al Marii Adunări Naționale (!) din… 1959 și de un altul, emis de Consiliul de Stat (!) tocmai în 1973. Ce-i lipsește noii legi? Un mizilic: normele metodologice, care urmau să fie „elaborate de Ministerul Culturii și Cultelor și aprobate prin Hotărîre de Guvern” (art. 25). În doi ani de zile, așa zisele „norme” (instrucțiuni de aplicare) au fost, cu bună știință, uitate. Se pare că Ministerul în cauză nu-i tocmai încîntat de noua Lege (are și de ce!), dar nici nu dă semne că ar pregăti un alt act normativ. Și atunci, rămîne… cum am vorbit în tren! Pe vremea lui Ceaușescu, temutele „instrucțiuni de aplicare” constituiau cuiul lui Pepelea, cu ajutorul căruia, discreționar, prevederi cît de cît salutare erau eludate ori chiar preschimbate în opusul lor. „Instrucțiunile” nu mai erau trecute prin MAN și nici aprobate printr-un HCM; pur și simplu, apăreau de undeva, de sus, și paralizau șmecherește dispozițiile emise în favoarea cetățeanului. Ca să nu mai vorbim despre situațiile în care întreg sensul legii era schimbat după cheful eroului între eroi (de ex. Legea Pensiilor) și „forul legislativ suprem” se vedea pus la colț prin totală ignorare. Explicația șoptită era „așa vrea Tovarășul” și… gata, caricatura „democrației românești” vădindu-și întreaga goliciune. Nu-i, desigur, cazul acum, cînd pîrdalnica „metodologie…” n-ar avea decît să precizeze tehnic-administrativ modalitățile de aplicare de la caz la caz. Șefii de instituții culturale se află, în anul de grație 2005 și în pragul intrării în UE, într-o situație ciudată: au o Lege votată, promulgată, publicată în „Monitorul Oficial” (ba chiar și cu articole modificate între timp prin decizie guvernamentală! – vezi art. 16/5), dar, după ce au trecut doi ani, nu se prea știe cum se cuvine aplicată! Anumite prevederi salutare, au efect în bugetul costeliv al angajatului (leafa unui actor cu studii superioare în primul an de activitate este de 3.400.000 lei, în vreme ce femeia de serviciu din aceeași instituție primește peste 5 milioane…) dau frisoane directorilor: cum, cît (procentual, din veniturile proprii) și cînd se pot acorda anumite premii anuale? Nu cumva, dacă le dai, vine auditul și te leagă fiindcă n-ai respectat o metodologie… inexistentă? E-un caz pe care îl cunosc de voie, de nevoie. Dar cîte vor mai fi fiind?