Motto: ”Unde-i cămașa ta de noapte? (…) La mine-i cămașa ta de noapte…” (”Miruna”- cântec folk de Mircea Vintilă)
Iată că a trecut pe nesimțite (e drept, cu simbolice, frumoase, dar inutile declarații de Unire, cu discursuri sforăitoare ale unor politicieni ”pe fază” etc.) și centenarul unirii Basarabiei cu Țara, la 27 martie 1918. Eu, ca simplu condeier bucovinean, nu pot decât să pun alături, azi, aici, două – doar aparent opuse – teme: cămașa de noapte și… violul! Emil Brumaru, poetul inconfundabil, mi-ar veni în ajutor, susținând legătura celor două noțiuni. Până atunci, cum veți citi, mă confirmă, trist, comportarea soldaților glorioasei Armate Roșii, ”eliberatoare”.
Întâi, iată, cămășile…
Cămăși(de noapte). Episod suprarealist, am zice azi, de la anexarea Basarabiei în 1940: “Nevestele ofițerilor ruși se plimbau pe bulevard în cămașă de noapte. Li se părea ceva de lux! Românii râdeau cu lacrimi!” În cele mai grele momente ale istoriei, umorul ne-a salvat de la implozie. Această atitudine superioară a românului îngenuncheat de Destin și de Istorie a ieșit la iveală și pe 28 iunie 1940, când s-a produs anexarea Basarabiei de către URSS. Episodul – unul tragicomic, în esența lui! – a făcut obiectul unei evocări de martor. Citez: “După anexarea Basarabiei, la 28 iunie 1940, rușii sovietizați nu puteau crede, nu puteau pricepe, câtă varietate de produse exista în Basarabia românească, față de ascetismul de la ei. Era – de fapt – o altă lume. (…) Atunci a avut loc un episod pe cât de ilar, pe atât de sugestiv. Nevestele ofițerilor ruși cotropitori… au împânzit Chișinăul și, văzând în vitrine cămăși de noapte bogat țesute, cu ornamente și broderii fine, în contrast izbitor, năucitor cu stilul cazon bolșevic, le-au luat drept niște elegante… rochii de zi! A doua zi, toate nevestele ofițerilor ruși se plimbau, fudule, în cămașă de noapte pe Bulevardul Central din Chișinău. Au râs basarabencele și toți românii cu lacrimi…”
Au trebuit – vai! – doar câteva zile pentru ca basarabenii – inclusiv cei – majoritar alogeni, știți voi care! – care îi așteptau pe ”rușii eliberatori” – să se convingă cât de ”prieteni” le sunt bolșevicii! E evident că abundența din Basarabia, la mijlocul anului 1940, i-a frapat pe ruși. Bine că rusoaicele n-au remarcat, în vitrine, abajururile lămpilor, veiozelor! Mă tem că le-ar fi purtat, fudule, prin Chișinău, asemeni babelor cretane ce au devalizat casa Bubulinei, îndată după moartea ei, conform acelei memorabile scene din filmul ”Zorba grecul“!
După anexarea din 1940, una dintre primele măsuri ale rușilor a fost să strângă și să ducă cerealele – și toate bunurile alimentare – peste Nistru. Episodul relatat este nu doar unul ridicol, relevând primitivismul ”eliberatorilor”, ci și unul revelator pentru ceea ce, peste decenii, Huntington va numi ”ciocnirea a două civilizații”. Or mai clar, în acest caz, ciocnirea – una tragică, numai aparent sub masca ridicolului – între o civilizație și o ”non-civilizație”.
Viol.Ce se va întâmpla după următoarea ”eliberare” de către sovietici – cea de după 23 august 1944 – în cursul rapidei și sângeroasei ei înaintări spre Berlin (ca să le-o ia înainte Aliaților, suspectați de Stalin și Beria că ar fi dispuși să cadă la pace cu Hitler)? Sunt, totuși, atrocități azi de neconceput pentru orice minte sănătoasă. Conform competentului istoric Antony Beevor („Berlin – Căderea, 1945”), numărul nemțoaicelor violate de sovietici a fost numai în Berlin între 95.000 și 130.000, din care peste 10.000 au murit, cele mai multe prin sinucidere. Rata mortalității a fost, însă, cu mult mai mare în rândul celor aproape 2 milioane de femei abuzate în tot cursul înaintării armatelor spre capitală, în estul Prusiei, Pomerania și Silezia. Multe femei au luat boli venerice, iar penicilina a devenit cel mai căutat produs pe piața neagră.
Cel mai grotesc (și idiot – n.a.) mit al propagandei sovietice – menit implicit, cred, să descurajeze elanul erotic al soldaților – era acela că „spionajul german lăsase în Berlin mii de femei infectate înadins cu boli venerice, pentru a slăbi forțele noastre și a-i scoate din luptă pe bravii noștri ofițeri și soldați”. Dar această grosolană minciună nu i-a impresionat pe militari, deciși să se ”răzbune” și astfel pe dușmanii lor de moarte: nemții! Violul nu răspundea numai unei necesități fiziologice mult timp reprimate, ci era efectul urii și disprețului induse de propaganda militară în ultimii trei ani de război. Ca efect secundar al fricii de violatorii slavi – dar și conform legii nescrise ce leagă sexul de moarte (orgasmul e numit și „mica moarte”) – sute de fete și tinere femei germane s-au apucat de băut și de făcut sex la întâmplare, cu cine se nimerea.
Un ziarist norvegian aflat în acele zile la Berlin s-a arătat uimit de ușurința cu care fete și băieți în uniforme germane „își dădeau frâu liber instinctelor, într-o căutare înfrigurată și disperată a plăcerii”: în grădina zoologică ori în cea botanică, în școli, în instituții ori chiar pe scările blocurilor încă nebombardate. Multe erau fete virgine, de 17-18 ani, care preferau să facă dragoste cu unul de-al lor, știind că vor fi, probabil, violate de un rus murdar, beat și violent. Violul – spun psihologii – e un act de violență și de subordonare și pedepsire, care are prea puțin de-a face cu sexul. Și nici unul cu iubirea! Femeile care se plângeau comandanților militari că au fost agresate ori violate se loveau de indiferența și chiar amuzamentul acestora. Un astfel de șef militar a răspuns, râzând, grupului de femei venite să reclame abuzurile soldaților sovietici: „Numai atât? Păi, cu siguranță că nu v-a prins rău, ne….utute, cum sunteți, ci v-a plăcut. Soldații mei sunt oameni vânjoși și sănătoși”. Cât de sănătoși erau, stau mărturie cele peste 60.000 de noi îmbolnăviri venerice descoperite la Berlin, la numai un an după ce sovieticii au cucerit orașul.
