Suceava, 1946. Eram în clasa I-a și mă plictiseam de moarte, fiindcă învățasem să citesc încă de acasă, ba o mai rupeam oarecum și pe franțuzește. Pe tărîmul limbii lui Voltaire s-a produs și cea dintîi contrazicere de natură filologică: adresam dascălului improvizat (maică-mea) întrebarea legitimă de ce, în română, găina face cot-co-dac, iar în franceză, cot-co-de? În clasă (atunci, se scria pe tăblițe de ardezie!) în loc să copiez de pe tablă, unde se rînduiau atractivele propoziții gen „Ana are mere”, mă zgîiam pe geam. Și ce vedeam, în Ițcanii anilor ’46? Mai întîi, spectacolul pestriț al „alegerilor libere și democrate”. Cum „scăpam” de la școală, deveneam agent electoral și împărțeam topuri de fluturași propagandistici (a fost, cu predestinare, prima însărcinare politică a sus-semnatului) pe care mi-i amintesc și acum. Un schelet hîd ilustra starea sănătății românilor înainte de „eliberare” și, pe verso, grafice avîntate exprimau excelenta situație în domeniu după 1944. Pe altă foaie, mai rozalie, se putea vedea desenată o mică făbricuță, cît un solz de pește și, alături, aceeași siluetă, lăbărțată pe tot restul paginii: adicătelea, pe înțelesul tuturor, avîntul impetuos al industrializării. Un plug și-un bou mititel, alături de alt plug și-un bou cît toate zilele, demonstrau izbînzile agriculturii (argumentul tractorului încă nu-și aflase elocvența). Topurile de hîrtie, abia tăiate în tipografie, miroseau a brad, a cerneală proaspătă și exercitau adevărată vrajă asupra kindăraiei, care se bătea pentru asumarea misiei de difuzor voluntar. Ciudat, nimeni n-azvîrlea foile primite și nedorite; ceferiștii contemplau scheletul „sanitar”, împătureau foaia și-o înghesuiau în lada cu scule și sufertașe. Am priceput mai tîrziu: acționa frica. Sub Zamca luase ființă ditamai lagărul pentru deținuții politici (azi, nu se mai vede nici o urmă; cine să mai știe?) ce urmau să construiască rambleul căii ferate spre Lucăcești-Păltinoasa, iar rîndurile posace de sîrmă ghimpată acționau ca un avertisment general adresat „dușmanului de clasă”. Orice gest, chiar neintenționat și nevinovat, se putea lăsa cu consecințe, așa că tipăriturile n-ajungeau în șanț în văzul lumii; poate, cel mult, acasă, urmau să acopere oala cu chișleag din tindă. Bomboana de pe tortul (ca să nu zic coliva) alegerilor a fost, pentru noi, fanfara – adică, pîlcul de tuciurii cărora li se vedeau, de sub tribuna de la gară, doar ochii mari, albi, bulbucați de efort; ritmul sacadat izvodit de toba mare și trombon ne ordona instinctiv pașii desculți în ritmul singurului marș revoluționar învățat de muzicanții deprinși doar cu hore și sîrbe: „Pîn-la unul, or să piară / Dușmanii poporului!” Deși am apucat și ore de religie (parcă-l văd pe popa Vedeanu desenînd pe tablă verticala tremurată întruchipînd Iordanul…) Crăciunul era și nu era evenimentul anului. Aveam, totdeauna, brăduț adus de taică-meu (ceferist) pitit în cabina de frînă a vreunui vagon de marfă. Abia urma să se pună la cale lovitura de stat prin care Moș Gerilă îl va detrona pe Moș Crăciun, așa că tradiționalul Moș încă mai funcționa cu prerogative neștirbite. Bradul se împodobea cu fîșii de hîrtie creponată și, în loc de artificii, înfigeam într-un capăt de sîrmă o „lumînărică” de trotil. Se găseau pe toate drumurile și, între copii, funcționau ca monedă de schimb: un pumn de trotil contra unei grenade verzi, dezamorsate. În pom, trotilul ardea frumos, cu steluțe, numai că se mistuia prea repede. Rolul Moșului îl juca totdeauna un vecin, căruia îi recunoșteam imediat pantofii scîlciați și stînga fără două degete, retezate de șrapnel; darurile – nuci și mere. Nu se prea găseau bomboane și înveleam în staniol pietricele, pe care le agățam în pom. Atît. Prin difuzorul Stației de radioamplificare (singura legătură cu restul lumii!) s-a difuzat de mai multe ori, în ajun, un prim pachet de colinde „juste”, adică, laice și eram invitați să notăm textele, pentru a evita păcatul misticismului retrograd.
Inițiativa a fost un fiasco și noi o țineam tot pe „Astăzi s-a născut…” Închid ochii, încerc să readuc, pe retină, imaginile copilăriei și mă-nspăimînt cît de săraci puteam fi și, în același timp, cît de convinși că astea-s rosturile firești ale vieții și că nu ni se cuvine mai mult. Copiii de azi, care se roagă Moșului să le-aducă un monitor de 17 inch, musai cu cristale, că s-au săturat de cel de 14, n-au cum să priceapă acest „a fost odată” evocat aici. Poate-i mai bine: nu mai au rost raportările la îndepărtata secundă zero, ne aflăm pe alt punct al spiralei și cui să mai poată spune ceva parafraza „Unde ești, copilărie / Cu trotilul tău cu tot”?
