Unde ești, copilărie…

Promoția 1956 a Liceului „Ștefan cel Mare” din Suceava se încăpățânează să-și adune oștenii ca totdeauna: în fiece an, la sfârșit de august. În 2007 eram aproape 100; acum am mai rămas o mână de bătrânei parcă rătăciți în mult prea încăpătoarea aulă a școlii. La citirea catalogului, întrebarea „ce mai știți despre cutare?” primește adesea răspunsul „nu se poate deplasa, vă trimite gândurile cele bune”, dacă nu chiar, sec, „păi, a murit anul trecut”. Minutele de reculegere au devenit parte obligatorie a programului! Trebuie ceva curaj pentru a cuteza și să-ntrebi, și s-asculți astfel de cernite vești într-un moment festiv, da-s de neînlăturat la reunirea unui conclav de aproape octogenari. Și-i greu să-ți reprimi gândul că, într-un viitor deloc îndepărtat, după ce ți se va rosti numele, cineva din sală își va începe răspunsul cu resemnatul „păi…”.
Un inimos fost coleg, Valeriu Cazan, a întocmit și editat de fiecare dată o broșură aniversară generos însoțită de fotografii. Nu știu de ce, dar se poate bănui, anul ăsta tipăritura e mult mai cuprinzătoare și mai voluminoasă, înmănunchind imagini de la toate întâlnirile de până acum. Un fel de nostalgică sinteză-rezumat: să fie, că nu se știe… În carte sunt reproduse și două din articolele ce le-am publicat în Monitorul de Suceava la împlinirea a 55 și, apoi, la 60 de ani. Citez din cel de anul trecut, intitulat (totuși) optimist „N-a început, nu se sfârșește”: „Am fost teribil de săraci, am copilărit trăind pe cartelă, ni s-a impus un orizont cultural mărginit în «obsedantul deceniu» și doar datorită trudei de-a dreptul ilegale a unor profesori de la «Ștefan cel Mare» am izbutit să descoperim, fie și cu regretabilă întârziere, adevăratele temeiuri ale românismului ce nu confundă nicicum patriotismul cu naționalismul. Suceava era, în 1956, un târg oarecare. Poate spun vorbe mari, dar generația mea a adus-o în rândul orașelor respectabile. Sunt cei care au construit temeinic, și la propriu, și la figurat, și-n domeniul edilitar, și-n cel industrial, și-n cultură, și-n realitatea agrară moldavă. Și material, și spiritual. Bătrâneii adunați astăzi în aula Liceului, dimpreună cu atâția anonimi reprezentanți ai aceleiași generații, pot considera că-s titularii resurecției naționale mai mult sau mai puțin împlinită în zilele noastre. N-au parte de întreg respectul cuvenit poate și din pricină că multe din cele de ei ctitorite azi s-au dărâmat. Motivat sau nu: investiția de generoasă trudă rămâne: e ușor să demolezi, e mult mai greu să edifici. Starea de pensionar care nu trăiește plenar și nu i-a rămas altceva ca modalitate de exprimare decât votul simt că nu-i mulțumește și încearcă să demonstreze că nu și-au spus ultimul cuvânt. N-o pot face direct, dar pot întreține scânteia responsabilității față de destinul nației într-o lume în care politicul imund și egoist tinde să acapareze orizontul trăirilor noastre”.
Iată și un fragment din textul publicat în 2006: „Am rămas puțini, dintre profesorii noștri nu mai trăiește niciunul. Și n-am de ce exclama precum Bacovia «Liceu, cimitir al tinereții mele». La vremea aceea, când țara întreagă era un cimitir al iluziilor, dinspre Liceu se prefigura o rază de lumină și de speranță”…
Nu cred că alte promoții o fac, dar cei din 1956 încheie fiecare întâlnire aniversară cu o drumeție prin țară – în aceste zile parcurg un nou itinerar transilvan. Au călătorit împreună prin toate cotloanele României: să vadă ce-i de văzut, ce s-a construit, ce s-a dărâmat, ce-i frumos, ce-i urât, ce n-au avut cum afla din cărți (la vremea aceea se studia mai abitir geografia și istoria URSS!), să confrunte ceea ce au visat cu realitățile anului 2017. Au renunțat la autocar: acum li-i de-ajuns un microbuz cu 24 de locuri. În 2019, mă tem că 18. La anul proiectează o drumeție peste hotare. În Europa cum ar veni, fiindcă, nu-i așa, am devenit europeni cu acte în regulă. Poate și cu gândul ascuns de a vedea cu ochii lor cum se trăiește pe meleagurile în care li s-au risipit urmașii. Neavând copii, nu-i pot învinui pentru că, la „raportul” din aulă, mai toți s-au mândrit cu isprava trimiterii odraslelor să-și afle locul și norocul în lumea cea largă. Viața merge înainte. Dacă nu-i mai putem contura noi hotărâtor evoluțiile, barem să-ncercăm cumva a-i ținem trena.