Revederi: copilăria. Nu știu de ce, dar iarna-mi plăcea. Cum n-aveam patine adevărate (la trei ani după război și doi după secetă, nici nu știam cum arată!), ne confecționam substitute din fag, legate cu sfoară de ghete. Care, scâlciate, răspingelite și cu blacheuri zdravene, de tropăiam pe ulițe ca soldații, nu puteau susține ca lumea firava improvizație – da’ tot ne agățam de amărâtul autobuz Ițcani-Suceava, mânuit de șoferul Metzak, și „ne trăgeam” chiuind până ce dădeam peste câte-o balegă bocnă și-ncasam trânta de rigoare.
Vara, mai toată, o petreceam în lunca Sucevei. Pășteam vaca (o chema Vica) și dădeam cu cosași la clean (cârlig din bold îndoit, „gută” din papiotele mamei). Apa Sucevei avea pe atunci belșug de pește. Taică-meu m-a învățat să prind cleni, mrene și porcușori pe sub pietroaie, scotocind „vetrele” de sub maluri; o făceam amândoi cu spor, până când am dat peste o lighioană ce-o tot scoteam și nu se mai termina. Era un biet Natrix-natrix, inocentul șarpe de casă, care a băgat destulă spaimă în amândoi cât să ne lăsăm o vreme de cotrobăit prin taina cotloanelor întunecate ale râului.
Am întors-o pe pescuit nocturn, cu lampa de carbid și furculița-trident. În primii ani de după război, nu păzea nimeni malurile, ideea de braconaj piscicol încă nu prinsese cheag; parcă văd și-acum luminițele care, în faptul nopții, dansau peste apa neagră și misterioasă…
Până când nu ne-am mai putut apropia noaptea de râu: în lunca Sucevei apăruse imensul lagăr pentru deținuți aduși să construiască rambleul noii căi ferate de sub Zamca. Trecerea strict interzisă! Nu și-l mai amintește nimeni – au plecat din astă lume și cei cândva ferecați dincolo de sârma ghimpată. Mult se vorbește despre sinistra pușcărie din inima Sucevei, dar lagărul cu trei rânduri de sârmă ghimpată a trecut în uitare. Pariez că firmele și societățile care și-au construit fosforescentele sedii în luncă habar n-au că, acolo, fiecare metru pătrat poate fi stropit cu suferință și sânge…
Când „se dădea” la „Alimentara” marmeladă adusă în cutii de lemn, era sărbătoare. Bomboanele, un soi de pietricele-dropsuri, au apărut o vreme, după care „s-au strâns”: venea Festivalul Mondial al Tineretului și calica Republică Română trebuia să facă față cu zaharicale puhoiului de oaspeți veniți de pretutindeni, inclusiv din țări în care bomboanele și copilăria s-au aflat totdeauna dimpreună.
Printre imaginile disparate încrustate aleatoriu pe retina copilăriei revăd și strălucirea cutiuțelor lucioase, cu gemuri fine și dulcețuri – ajutor american. Picătură în ocean! Mai bine n-ar fi fost: o cutie de 50 grame odată, alta, niciodată – abia te făcea să-nțelegi că-n sufrageria lumii există și altceva decât cartofii noștri prăjiți și „chișleagul” mamei (văd și-acum oalele rânduite în „zămnic”, acoperite cu file din „Scânteia” și puse ceremonios pe masă de trei ori pe săptămână, marțea, vinerea și duminica).
În clasa I, zgâriam literele pe tăblițele de ardezie pe care popa Vedeanu desena sârguincios apa Iordanului – caietele și cerneala aveau să apară mult mai târziu. Ghiozdan n-am avut niciodată, doar o veche servietă a tatei, pe care elevii mai mari mi-o azvârleau de la unul la celălalt până cădeau în colb și cele două felii de pâine neagră unse cu untură…
Când a murit Stalin și au început să urle sirenele locomotivelor, am fost sigur că pământul n-o să se mai învârtă, păsăretul n-o să mai zboare, tot și toate s-or stinge, vestind sfârșitul lumii. La alegerile din 1946 (aveam 6 ani) am primit de la frizerul ițcănean Simcălă cea dintâi însărcinare politică: mi-a pus în brațe un teanc de manifeste și m-a trimis să le împrăștii la mitingul din parcul gării. Văd și acum scheletul sinistru postat pe hârtia roz-gălbuie: era menit să înfățișeze starea mizerabilă a sănătății românilor în odiosul regim burghezo-moșieresc. În antiteză, graficul alăturat (știam să citesc; mama, învățătoare, a ținut să mă alfabetizeze de pe la 4 ani) sugera cât se poate de elocvent marile realizări ale Republicii în domeniul prezervării sănătății nației. Un fochist mustăcios (avea să fie, repede, arestat) a pus brutal capăt incursiunii mele propagandistice, risipind în vânt pachetul de manifeste: „Mă, Țâcă, nu vezi ce hârtie groasă are, nu-i bună nici de țigări!”
Pâinea neagră rotundă, de-o chilă (erau și de două) o aduceam acasă de la brutărie tivită-mprejur de franjurii apetisanți și crocanți, până dădeam de miezul cu aroma caldă pe care-mi pare c-o simt și azi.
Apăruseră tenișii, buni și iarna, buni și vara, pe care-i meremitiseam mereu cu zinkwais, spre a-i readuce pentru o zi-două la lumina curată a albului dintâi.
La Ițcani, centrul universului îl reprezenta fără îndoială gara. Fermecau vagoanele pătrățoase cu două osii, coborâte de la munte cu țurțuri de gheață, prin truda încrâncenată a locomotivelor din seria 140.200, prea bune la toate, și la trenurile rapide, și la marfare, că „iuțeala maximă” (așa scria pe plăcuța de sub cabina mecanicului) era pretutindeni aceeași, fără să treacă de 50 km la oră (cam care-i viteza medie și pe liniile CFR de-acum, în luminatul veac 21). Complicata, și-n același timp simplă, aparatura mașinilor austriece era toată la față de cortină, și parcă fremăta ușor, de ziceai că-i făptură omenească: vedeai și înțelegeai întreaga strădanie a aburului trimis acum în lada de gunoi a istoriei – spre osebire de cutiile opace și elegante ale locomotivelor diesel ori electrice care-și țin truda orgolios departe de ochii și înțelegerea noastră. Gara aducea cumva lumea mai către noi, arătând că există un „departe” neștiut și tainic, demn să-l cauți și să-l înțelegi cu fervoarea fetelor din „Steaua fără nume” venite să dibuie extatic „lumea cea mare” oglindită în ferestrele aprinse ale fulgurantelor accelerate.
Gara Ițcani avea două restaurante, sală de așteptare clasa I cu fotolii și tavane pictate, ba chiar găzduia, adevărată minunăție, un cinematograf! Nu știu să mai fi existat altul atunci în toată România – nici azi nu cred să fie! Acolo am văzut primul film color, Balada Siberiei, îngăduit fiind printre riguros selectații spectatori datorită lui taică-meu, impiegat de mișcare cu șapcă roșie. Altfel, secretara de partid, tovarășa Shechter, drămuise atent asistența, spre a nu se bucura de marele succes al cinematografiei sovietice cine știe ce chiabur îmbuibat și răuvoitor. Și cum s-a întâmplat în America, unde noile autostrăzi au trimis în uitare vechile orășele rămase în afara traiectului, odată cu remodelarea liniei prin Burdujeni, Gara Ițcani s-a trezit în afara rutei principale București – Vatra Dornei – Cluj-Napoca și a devenit o stație oarecare, pierzându-și și cele mai multe din atributele feroviare, și șarmul de odinioară. Toate trece!
P.S.
Prin 1978, s-a întâmplat să mă nimeresc într-un avion a cărui destinație nu mi-o mai amintesc acum, umăr lângă umăr cu Mircea Lucescu. Ne știam oarecum, fiindcă în junețe mă intersectasem cu lumea mereu în ebuliție a fotbalului, unde Lucescu era de acum un nume: jucase la Dinano, antrena Corvinul, deținea, ca jucător, cinci titluri de campion al României și o Cupă. De altfel, dacă nu mă înșel, peste nici doi ani avea să ajungă antrenorul Naționalei. Ce altceva să discuți într-un avion bucșit de fotbaliști decât despre fotbal? Și fiind pe atunci director la Editura „Junimea”, mi-am zis c-ar fi un nimerit prilej să-mi fac meseria. Drept pentru care îl întreb pe Mircea: Ce-ar fi să scrii o carte? Ți-o public eu, și-o așezăm alături de cele apărute până acum, a lui Rainea, Steinbach, Teașcă și ceilalți. Nu mai evoc acum și aici restul discuției, esențială rămâne acceptarea sugestiei din prima clipă.
Ajunseserăm la destinație, începuse lumea să coboare din avion, și noi, pe coperta unei reclame TAROM, tot mai puneam la cale construcția primei (avea să fie și singura) cărți a lui Mircea, căreia îi găsisem și titlul: Mirajul gazonului. După care drumurile ni s-au despărțit, am plecat în treburile noastre și, cinstit vorbind, mai c-am uitat discuția din avion, trecând-o mai degrabă în rândul vorbelor înșirate ca să mai treacă timpul. Numai că, peste exact șase luni (când zisesem să-mi trimită manuscrisul), mă trezesc cu Mirajul gazonului dactilografiat la două rânduri și încopciat, cum era pe-atunci, în dosar cu șină.
Multe lucruri frumoase, calde și luminoase s-au prefirat acum, când Mircea a trecut Stixul, toate bine meritate și cu drag lui închinate. Numai că subsemnatul, care nu-s altceva decât profesor de română, îmi iau îngăduința să trag spuza pe turta meseriei mele și, mai puțin protocolar, să evoc altceva: totala uimire entuziastă ce mi-a produs-o lectura Mirajului gazonului: în cele 285 de pagini ale cărții n-a fost nevoie să pun ori să scot o virgulă, să modific vreun cuvânt, să dreg vreun semn de punctuație. Am citit la viața mea sute și sute de manuscrise, puse-n pagină și de școleri, și de academicieni: rar să fi văzut vreo unul atât de exact și impecabil în toate cele precum cartea lui Mircea Lucescu. Când, în 2024, s-a reeditat și i-am scris prefața, mi-am revăzut textul de câteva ori înaintea tiparului, nu cumva vreo știrbitură în corectitudinea scriiturii unui filolog s-o facă prejos decât aceea a unui fotbalist! De, fiecare cu spaimele și bucuriile lui!
