Unde e mintea sănătoasă?

Toamna trecută, m-am pomenit că fii-miu, 12 ani, îmi spune că el nu mai vrea la meciuri, vrea doar la antrenament. Era portar la una din școlile astea multe de fotbal pe teren sintetic. Bineînțeles, am purtat muncă de convingere, că trebuie să învingă presiunea, că greutățile sunt făcute să fie depășite etc. Încă de la primul meci al copiilor, am fost frapat de atitudinea părinților. Un nene ce părea atotștiitor îl dirija pe fii-su ca pe o marionetă, du-te acolo, vino-ncoace, strânge-n centru, dă din prima… L-am întrebat dacă este antrenor și s-a uitat la mine bănuitor că-l iau la mișto. I-am susținut privirea cu toată candoarea de care eram capabil. Am continuat să merg meciuri și nu a existat zi fără să aud doi-trei-zece părinți strigându-i arbitrului „ți-ai bătut joc de copiii ăștia!”, iar asta și doar dacă greșea un aut. Sau, către organizatori, referindu-se tot la arbitru: „unde l-ați mai găsit și pe-ăsta?!”… Când, înaintea unor meciuri, a venit antrenorul la mine și m-a rugat să arbitrez, fiindcă omul cu fluierul nu putea ajunge la timp, am simțit fiori reci pe șira spinării. Am încercat să refuz, dar păream cel mai calificat dintre spectatori, doar aveam cea mai veche echipă din campionatul de minifotbal bucureștean! Am dus meciul cu bine la capăt, însă eram leoarcă de sudoare, mi se părea că aud murmure la fiecare decizie. Oricum, îmi ajunsese, la meciul următor m-am autorecuzat, mai ales că urma să joace chiar fii-miu. În toată perioada asta de privitor, am constatat că mulți copii s-au contaminat cu o atitudine nesănătoasă, protestează la deciziile arbitrului, simulează, vor să câștige cu orice preț. Am citit deunăzi că unii psihologi consideră că spiritul sportiv s-a pervertit, aducând dovezi că întrecerile promovează forme inferioare de înțelegere etică și determină dezvoltarea unui standard moral inferior! Să se fi pierdut mintea sănătoasă din corpul sănătos? Competiția dintre copii nu mai este încurajată nici în învățământ, de-aia s-a renunțat la note la clasele mici, iar unele școli din Occident iau în calcul renunțarea completă la sistemul de notare.
După un antrenament, mergând spre casă, am trecut pe lângă școala la care învățasem eu. Pe fostele terenuri de fotbal pe care băteam zilnic mingea era acum o sală de sport impunătoare, dar inaccesbilă. Mai în spate, un teren secundar era înconjurat de garduri înalte, cu un lacăt mare la poartă. Când am ajuns în spatele blocului am privit parcarea cu alți ochi: acolo fusese maidanul copilăriei, cu porți între copaci. Și atunci mi-am dat seama că fii-miu, prin dorința de a face doar antrenamente, își cerea de fapt dreptul la joacă.