Unde ajungem?

Din totdeauna, tenisul a fost considerat un sport privilegiat, complet protejat de violențe, spectaculos, dur și elegant în același timp, cu stadioane frecventate de un public cât de cât educat și cu reguli stricte ce acționează și în spațiul tribunelor, nu doar în câmpul de joc. Cei care le încalcă flagrant și cât se poate de regretabil sunt, din păcate, românașii noștri, taman atunci când, minune, o conațională unanim prețuită izbutește să se mențină de aproape un an întreg pe locul I în lume. Adică, exact în momentul în care toți ochii sunt îndreptați admirativ către tenisul dintr-o țară mică, devenit concurențial în competiția cu marile și tradiționalele puteri ale sportului alb.
Ilie Năstase a dat cândva tonul, dar, din fericire (dacă putem spune așa), nu în văzul lumii, ci în spațiul închis al vestiarelor – cu cunoscutele consecințe. L-a urmat cumva năstrușnica Buzărnescu, numai că autoimprecațiile suduite în română sunt oarecum scuzabile, câtă vreme le puteau înțelege doar românii din tribune. Mai treacă-meargă! A urmat nefericita întâmplare de la Montreal, unde nu numai că s-au strigat, dar s-au și afișat traduse (!) înjurături extrem de vulgare, ce au izbutit să murdărească politic un spațiu prezervat prin îndelungă tradiție doar unui sport al eleganței și bunei-cuviințe. Ceea ce a izbutit să-l oripileze până și pe Năstase (!) deloc îngeraș într-ale înjurăturilor de Ferentari!
Simona s-a simțit datoare să replice decent, tot în limba română, ceea a trezit o oarbă furie contestatară. Citind comentariile de pe internet veți afla că Halep este acum o „comunistă ordinară” și-atât! Tonul mizeriilor l-a dat dl Cârneală, care, astfel, „vrea să-și ia țara înapoi”. Nu cred că se gândește să aducă România peste ocean (n-ar fi chiar rău, dacă geografia ar îngădui-o) unde viețuiește de peste 20 de ani, și-a întemeiat o familie cu o soție canadiană și a dat naștere celor doi fii cetățeni canadieni. Nici că ar avea de gând să se întoarcă acasă, pentru a pune cumva umărul la renașterea unei Românii care se afundă în marasm și care, desigur, merită o soartă mai bună. Și nici că știe cu adevărat și în amănunțime ce se întâmplă zi de zi în (fost) bine-cuvântatul „spațiu mioritic”.
Fără îndoială că are dreptul legitim la opiniile sale, numai că nu pornografia salvează România (mă-ntreb dacă pe plăcuța de înmatriculare a șoferului indignat ar fi fost scris – iertare, o fac doar pentru necesitatea demonstrației – „muie Klaus”, tot „protest politic îndreptățit” s-ar fi considerat?). Începem să ne pierdem cumpătul de tot: când se virează abrupt către oribilă vulgaritate, s-ar cuveni să ne amintim spusele lui Eminescu. Care, cum consemnam cu alt prilej, ca tot omul, mai scăpa și el câte o înjurătură, dar blajin, necontondent, cu o anume inocență izvorâtă dintr-un ocean de bună-cuviință. Unica lui imprecație era „tu-i neamul nevoii!” (ce actuală și acum!). Niciodată mai mult, mai apăsat, mai strident, mai iconoclast, mai vulgar, chiar în perioadele de întunecare. Eminescu detesta „sudalma – lucrarea cea mai ușoară a minții omenești” și taxa cu severitate violența de limbaj, arătându-i motivațiile ascunse: „Cea mai slabă dintre apucăturile sofistice e înjurătura. Când argumentele adversarului sunt prea tari încât nu poți întâmpina nimic, lași obiectul discuției cu totul la o parte…”
Nu știu cât de tari și de irefutabile ar fi argumentele părții adverse, n-aș zice că mă conving până la capăt, dar începem să cocoțăm pornografia pe baricade – s-o aducem și-n lumea civilizată a tenisului? Ne înjosim prin noi înșine! Mai îngrijorătoare decât toate sunt postările indignate de pe internet, unde, după o victorie extrem de trudnică și de prețioasă, învingătoarea de la Montreal, „comunista Halep”, a devenit oaie neagră pentru o mulțime de postaci care scriu prost gramatical, dar înjură cu voluptate și cum nu se poate mai bine. A existat, în România, fie că se recunoaște, fie că nu, o rezistență prin cultură. Se pare că a venit vremea rezistenței acerbe la incultură.