…una plapumă și două perine (2)

Cum se desfășurau anchetele în procesul de acum 70 de ani al lui Lucrețiu Pătrășcanu? Lena Constante a declarat ce i s-a cerut după ce i s-a smuls părul din cap. Alți interogați (că lista era lungă, doar trebuia inventat ditamai complotul!) au fost bătuți cu sălbăticie noapte de noapte. Pătrășcanu n-a fost supus unor astfel de tratamente, dar, după cum el însuși scrie într-un memoriu, „45 de nopți și zile, noapte de noapte, zi de zi, am dormit un ceas, maximum două” (metoda interogării „în ture”). Întrucât nu exista, practic, nici o probă, anchetatorul cerea acuzatului… să se auto-incrimineze: „organelor de cercetare le sunt în întregime cunoscute acțiunile d-tale criminale împotriva regimului și în vederea răsturnării regimului nostru de democrație populară. Ești hotărât să arăți sincer, cinstit, fără ocol și fără frică aceste acțiuni?” Până și Inchiziția înfățișa acuzatului probele incriminante; justiția română a anilor ’50 nu considera necesar! Sinistrul colonel Șoltuțiu a alcătuit un plan de muncă pe puncte („tov. Șoltuțiu aproape în fiecare zi spunea că trebuie să strângem probe, că este ordin de sus…”) în care obiectivul nu era stabilirea adevărului, ci „obținerea de rezultate pozitive” sub deviza „poate exista un singur dubiu – că acuzații n-au spus tot ce au săvârșit.” Pur și simplu ți se taie respirația când constați până unde a putut ajunge înjosirea ideii de justiție și la ce mizerii se poate preta conducerea unei țări „democratice”, în care Gheorghiu Dej asculta cu satisfacție, în cabinetul său, benzile înregistrate la proces, iar președintele Completului de judecată, gen. mr. (r.) Ilie Moisescu era mereu chemat la telefon de Chișinevschi, „care îmi făcea observații și dădea îndrumări asupra conducerii ședinței”. Mascarada trebuia să-și urmeze cursul, cu atât mai mult cu cât și în celelalte „țări frățești” aveau loc degradante spectacole similare – cazul Rajk în Ungaria, Kostov, în Bulgaria, apoi procesul Slansky, de la Praga, cu știutele lui efecte produse conform „teoriei dominoului”. Interesant este că din rechizitoriu a fost eliminată total acuzația de „naționalism șovin” (discursul de la Cluj) care, după 1968, a fost prezentată ca esențială în desfășurarea procesului. Nu mai era nevoie, câtă vreme Pătrășcanu a fost „dovedit” ca… spion englez! Reabilitarea din 1968 n-a fost, cum s-a vrut să pară, o expresie a dorinței de restabilire a adevărului și de a se face târzie dreptate, cât mai ales prilejul pentru Ceaușescu de a-i da ghiontul decisiv lui Al. Drăghici & comp.: lupii tineri își făceau loc cu coatele, sprijinindu-se, la nevoie, și pe cadavre. Ceaușescu înființează o Comisie (secretă) de cercetare a cazului Pătrășcanu, după ce o investigație prealabilă (1965) stabilise că acuzațiile ce au dus la condamnarea la moarte n-au nici o susținere. Concluziile le-a înfățișat secretarul general, la o ședință cu activul: „procesul a fost o înscenare odioasă, iar Pătrășcanu, victima unui asasinat mișelesc.” Cu acest prilej, „justițiarul” Ceaușescu a creionat portretul celui împușcat la Jilava: „Era un om de mare valoare intelectuală, un om de vastă erudiție și cultură marxist-leninistă, un remarcabil conducător de partid”, care a fost ucis „prin împușcare de la spate.” Anchetarea anchetatorilor lui Pătrășcanu a condus, cum era de așteptat, la recunoașteri spășite, toate cu aceeași motivație: ordinul de sus și presiunea malefică a consilierilor sovietici, care, potrivit declarației lui Teohari Georgescu, „făceau să iasă apă din piatră”. Cu toate acestea, în faza finală a procesului, sovieticii au refuzat să se implice. Miron Constantinescu, trimis la Moscova spre a obține încuviințarea lui Malenkov pentru condamnarea la moarte, n-a avut succes. Nici Hrușciov n-a voit să se amestece: „e treaba voastră, a românilor, voi s-o rezolvați, nu noi o rezolvăm.” Întrebat, la anchetă, dacă „dumneata ai schingiuit?”, sinistrul colonel Șoltuțiu a ripostat cu inocență: „la mine veneau gata schingiuiți.” Adevăratul tir era însă îndreptat către Al. Drăghici. Ca răsplată pentru că a acceptat să se pensioneze, retrăgându-se din toate funcțiile de partid, i s-a dat casa pe care și-a ales-o (și în restaurarea căreia Gospodăria de partid a trebui să investească 318.000 lei), stabilindu-i-se și o pensie lunară de 4000 lei (cât salarul a 5 profesori). La Plenara CC din aprilie 1968, raportul consfințea: „Lucrețiu Pătrășcanu a fost arestat abuziv în 1948” și, până la data procesului, „nu s-au descoperit probe, nu s-au obținut mărturii care să dovedească învinuirile aduse.” Se zice că tartorul anchetei, col. Șoltuțiu, s-ar fi întors la Cluj, în postul ce l-a avut: director adj. al Bibliotecii Universitare. Printre cărți, adică, tocmai el, cazangiul semi-analfabet! După pensionare, a refuzat orice discuție, rămânând adept al cinismului lui Dej: „l-am potcovit pe Pătrășcanu așa cum trebuia să fie potcovit.”