… una plapumă și două perine (1)

Acum 70 de ani, la începutul primăverii lui 1954, la Jilava era ucis Lucrețiu Pătrășcanu.„După primul glonț, s-a mai văietat și s-a zvârcolit, și atunci cei din personalul de pază se înghesuiau să mai tragă și au tras efectiv” – rememorează scena asasinatului de la Jilava judecătorul Vasile Varga, cel care dăduse citire sentinței de condamnare la moarte în fața plutonului de execuție (ciudat pluton de execuție, în care fiecare oștean trăgea după capul lui!) – mai există și alte variante ale crimei de acum 70 de ani. Comandantul-șef de atunci al penitenciarelor, Bădica, declară că „acești ofițeri (ai Securității, n.n.) l-au împușcat în ceafă”, după ce-l duseseră în cotlonul unei subterane de la Jilava.
Pe de altă parte, Pacepa vine cu varianta lui: l-ar fi împușcat anchetatorul Iosif Moldoveanu (?), în timpul unei plimbări prin curtea închisorii. A doua zi, „Scânteia” motiva uciderea de-a dreptul aiuristic: Pătrășcanu era vinovat de „trădare de patrie, de acțiuni de paralizare a luptei forțelor patriotice împotriva fascismului, de organizare a unui grup complotist contrarevoluționar, antistatal, în scopul acaparării puterii și restabilirii regimului burghezo-moșieresc și a dominației imperialiste asupra României.”
Primul mandat de arestare îl semnase procurorul R. Rossman. Motivația părea ceva mai concretă și, în același timp, mai… fantasmagorică: „în calitate de agent al Siguranței burghezo-moșierești și agent al serviciilor de spionaj englez, a dus o activitate criminală pentru paralizarea acțiunilor PCR și nimicirea din interior a Partidului, contribuind astfel la provocarea, susținerea și continuarea războiului împotriva URSS.”
După împușcarea condamnatului, cel care l-a anchetat, Toma Drăghici, s-a mutat în locuința lui Pătrășcanu, iar celălalt securist, care l-a interogat nopți în șir, lt.col. Șoltuțiu, i-a luat restul de bunuri: „una dormeză pentru două persoane, trei perini fantezi, una cuvertură, un ceas de bronz ornamental, două fotolii tapisate cu stofă gri, una plapumă și două perine.” Șoltuțiu a mai „cumpărat”, prin Consignație, „9 jucării figurine de os pentru copii” cu… un leu bucata. Era vorba, de fapt, despre 9 statuete de Tanagra, extrem de valoroase, moștenite de cel executat de la tatăl său, scriitorul D.D. Pătrășcanu.
Pentru parcurgerea documentelor procesului (80.000 de pagini) Lavinia Betea, autoarea excelentei cărți „Moartea unui idol comunist”, a trudit patru ani încheiați! Profesorului universitar Pătrășcanu, fost ministru al justiției în primul guvern de după „eliberare”, om cu alese calități și cu destule cusururi, se credea că i s-a tras moartea de pe urma declarației de bun-simț de la Cluj (1945): „înainte de a fi comunist”, sunt român. Cartea demonstrează că ițele sunt mult mai încâlcite. Conform unui raport din 1941 al lui C. Maimuca, ministru de interne, compoziția națională a Partidului Comunist era pe atunci următoarea: 90% evrei, 5% români, 5% alte naționalități. Sunt cifre de regulă ocolite în presa și-n literatura de specialitate, pentru a se menaja anumite susceptibilități, dar istoria e istorie și politica struțului ține cât ține. Cu atât mai mult cu cât acel 90% poate avea o justificare logică: în toiul aberantelor persecuții antisemite, unde să-și îndrepte simpatiile populația evreiască dacă nu spre zona politică în care putea distinge, barem teoretic, protecția programatică a naționalităților mergând până la autodeterminare?
Dacă ținem cont de faptul că Pătrășcanu, ministru al justiției, a înaintat către rege scrisoarea în care spunea „am onoarea de a propune Majestății Voastre, pentru înalte rațiuni de stat, respingerea cererilor de grațiere făcute de Ion Antonescu și ceilalți”, nu poți decât să-i dai dreptate cinicului Petre Pandrea, între altele, cumnat al lui Pătrășcanu: „Comunism a vrut, de comunism a avut parte”.
Nu numai cu mobila lui Pătrășcanu s-a ales colonelul Șoltuțiu; împreună cu ceilalți torționari, a fost decorat cu ordinul „Apărarea Patriei”. Până și Elena Suditu, care a dactilografiat declarațiile învinuiților, a primit „Medalia muncii”. Se recunoștea, astfel, că s-a muncit din greu pentru a se inventa din nimic acuzații de genul „complot împotriva păcii” (?!) și, mai ales, pentru a-i determina pe învinuiți să declare ce li se ordona (atât întrebările, cât și… răspunsurile (!!) erau formulate de consilierii sovietici!).
Pătrășcanu a rămas demn și inflexibil până la capăt, dar bunul său prieten Belu Zilber nu s-a sfiit să-l acuze că a plănuit, între altele, „să asasineze în primul rând pe Dej, apoi pe Emil Bodnăraș și alții, după ocazie” (!!). Culmea e că tocmai Zilber, după revizuirea procesului din 1968, avea să ceară… despăgubiri morale fiindcă a suferit în timpul anchetei și detenției. A fost singurul care nu le-a primit; cum bine spunea Tacitus, trădătorii sunt odioși chiar și acelora care îi folosesc. (Continuare în tableta viitoare.)