Acuși-acuși, la începutul lunii mai, se vor rotunji șase ani de când Octavian Paler și-a ștampilat pașaportul, pentru a trece la cele veșnice. V-a plăcut individul Paler sau, poate, scriitorul Paler? Ori și unul, și celălalt?
Mie, o spun cu toată franchețea, nu mi-a plăcut deloc nici individul, nici scriitorul, deși cred că iar o să mi-i ridic pe unii în cap, care or să mă înjure cum o să le vină.
Paler era, în opinia mea, un teribilist bătrân, care-și ascundea sub o crustă filozofică păcatele tinereții. Nu stătuse degeaba, adunase multe păcate ca tânăr și adult. Să amintim doar că a condus și ticăloșit ziarul „România liberă” (între 1970 și 1983), și a pupat cururi cu hemoroizi mari cât ouăle de curcă sau de curcan.
Câteodată, surprindeam în scrisul lui Paler cum bătea câmpii rău de tot, numai pentru a o face pe interesantul. De exemplu, când lua apărarea unei barbarii cum e corida, susținând că există un substrat erotic în acest spectacol realmente oribil.
În altă parte a operei sale (ca să fiu mai precis, în cartea „Un muzeu în labirint”), Paler vorbea despre zădărnicia contabilității lui Don Juan, care se fălea cu cele 1.003 femei trase în țepușa sa de incurabil donator de spermă. Scriitorul se declara fericit, pentru că descoperise unde e ascunsă tragedia eroului. Ia să auzim și noi de ce, în opinia lui Paler, era șucărit de moarte Don Juan. Pentru că aflase că ”1003 femei înseamnă infinit mai puțin decât una singură, iar iubiri nu înseamnă iubire.”
Băi, frate, ce psihologie fină! La fel de fină cum scria colega mea de bancă din clasa a noua, în jurnalul ei intim. Băi maestre, păcat că nu mai ești tânăr și viu! Că ți-aș recomanda ceea ce oricare bărbat sănătos de pe pământ ți-ar recomanda: „fii matale bogat cu o singură muiere alături toată viața, și lasă-i pe nefericiții ca noi cu 1.003 femei de căciulă, care înseamnă infinit mai puțin decât una singură. Și cu iubirile care, însumate, nu înseamnă iubire.”
Bombalăule care ai fost!
