Prostia omenească se vede perfect ilustrată și în prenumele cu care părinții își înzestrează nou-născuții la botez. Prin anul 1966 – din câte am aflat – a rulat nu știu ce film serial pe micile ecrane românești. Un fel de telenovelă. Cum pe unul dintre personajele feminine îl chema Cerasela, a rezultat, pornită din televizoare, o epidemie națională de Cerasele.
Același fenomen s-a repetat un deceniu și ceva mai târziu, în timpul difuzării serialului american – lung cât cursul Dunării – „Dallas”. Pamela – frumușica aia din film, soția fermecătorului Bobby Ewing – a plodit, dincolo de ecran, o droaie de Pamele mai mici, românești.
Pe actorul Radu Beligan îl știm cu toții. Mare artist, se zice, deși nici cu asta nu sunt toți de acord. Bun reproducător, s-a trezit și el cu un pachet de fiice, una mai cu moț ca alta. Pe una dintre ele, de pildă, o cheamă Lamia, actriță și ea, deși fără mari succesuri la sivi.
Lamia. Interesant prenume. Dar de unde, din ce zări o fi venind, că nu pare chiar neaoș?
Căutăm într-o groază de dicționare, până când, epuizați, încercăm și în dicționarul mitologic. Unde ni se spune, la litera „L”, că lamia este o „nălucă monstruoasă din superstițiile mitice ale Helladei, îngrozind mamele, care o credeau răpitoare de prunci.”
Văleu! După ce scuipăm în sân, alături de mamele îngrozite, trecem la restul definiției: „în superstiția folclorică, lamiile erau socotit duhuri rele femeiești, care veneau noaptea să mănânce trupurile adolescenților ori măcar să le bea sângele.”
Văleu, de trei ori văleu! După ce mai tragem o repriză de scuipături în sân, trecem la partea finală a explicației: „tot lamii erau numite și unele vrăjitoare, despre care se credea că se hrănesc cu anumite părți ale cadavrelor omenești.”
Văleu, extrem de văleu! Bem jumătate de sticlă de apă, stropim dicționarul cu agheasmă, spunem o rugăciune vârtoasă, apoi ne întrebăm: oare cât de prost poți fi ca să îți botezi fiica astfel?
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
