Una caldă, alta rece

Un truism: „inter arma, silent musae” – a spus-o Cicero. Și-o fi chiar lege? Ceaușescu, în deplină pace și onor, a suprimat dramatic subvenția acordată tuturor teatrelor, filarmonicilor, operelor, revistelor literare. Pe de altă parte, în 1942, când războiul mondial era în toi și Hitler îi cerea lui Antonescu sporirea contribuției de război a României conform sloganului „Totul pentru front!”, statul român finanțează, la Iași, înființarea Filarmonicii „Moldova”! Concertul inaugural (9 octombrie 1942) a fost dirijat de George Enescu. 1917: război mondial. Bătăliile de la Mărăști și Oituz (peste 5000 de morți numai la Mărăști). Tifos, toate autoritățile române refugiate claie peste grămadă la Iași. Jale și lipsuri de nedescris. Moment în care dramaturgului Mihail Sorbu, „un talent care promite scenei românești lucrări de mare valoare” (conform adresei 992/1917 a Ministerului Culturii), i se acordă o bursă lunară de 500 de lei pe timp de un an, plus 1000 de lei cheltuieli de călătorie, pentru a vedea spectacole și a se documenta la Paris!
– Termeni deveniți la noi de-a dreptul obsesivi, deși-s înțeleși pe sfert: reformă, înnoire, schimbare, restructurare. Reforma este o transformare politică, economică, socială cu caracter limitat. Schimbarea poate avea statut de regulă, reforma nu, fiindcă se petrece doar în anumite momente strict determinate istoric, și operează până ce ea însăși devine subiect al viitoarei transformări. Starea de agregare a unei nații nu poate fi reforma, cum se mai profesează pe la noi, ci dimpotrivă, stabilitatea, continuitatea, temeinicia. Căpoșii de englezi păstrează în vigoare legi de la 1600 nu de amorul artei, ci tocmai pentru a întreține ideea de stabilitate instituțională și, implicit, statală. În România, azi se schimbă legea și mâine se modifică modificarea! Nu de reforme cu țintă politică, ce dau bine într-un moment dat și-s, de regulă, poticnite și negândite până la capă, are nevoie țara, ci de o schimbare profundă în toate – mentalități, etică, sistem de valori, în promovarea modelelor autentice, în redescoperirea muncii ca factor definitoriu al înnoirii – și, dacă s-ar putea, cu o țâră de onestitate în toate.
– Primăvara sporește și hărmălaia. Nu s-a învrednicit nimeni să includă în lista drepturilor omului și dreptul la liniște, deși-i o componentă esențială a existenței lui homo sapiens și un atribut cert al libertății persoanei. Sigur că pacea patriarhală nu va mai reveni în veci și devine aproape firesc să ascultăm foșnetul pădurii doar dacă tace „drujba”, iar propriile gânduri să ni le auzim abia când se sleiește petrecerea de la etajul III. Neliniștea tuturor se hrănește și se înfoaie din avatarurile civilizației și-i mai inevitabilă decât venirea toamnei și căderea frunzelor. Nimic de făcut: mașinile gălăgioase se înmulțesc continuu, mijloacele de comunicare sunt, și sonor, mereu mai performante, locuința ne-a devenit o miniuzină, cu zgomotele ei inerente, orașul e-un creuzet în care murmurul se preschimbă-n răget. Nesimțitul care tropăie și chiuie în miez de noapte, ținând treaz tot blocul, idiotul care vine la pescuit și, înainte de a arunca undița, dă la maxim casetofonul, complexatul imberb care se străduie să vestească lumii că există și digeră colindând străzile cu boxele mașinii, special modificate – ăștia-s! La ce bun să le amintești exclamația superbă a lui Jean Anouilh „Ah, ce muzică e liniștea!”? N-or să priceapă, convinși că-i dreptul lor să ragă. Și rag!
– A devenit de-a dreptul insuportabilă nesimțirea așa-zișilor „textieri” de muzică ușoară, care întinează însăși ideea de poezie, confecționând pe bandă rulantă „creații” stupide și infantile, în care rimează la nesfârșit mine cu tine, iubire cu fericire și noapte cu șoapte. Poți afla din aceste sordide compuneri infantile că „te simt în mii de feluri” și „te simt în inima din mine”, de parcă-ți poți depozita simțirea și-n inima altcuiva! Dacă iei la scuturat nenorocitele improvizații în „versuri”, nu rămâne strop de idee, totu-i o făcătură penibilă și, ades, agramată, construită nedibaci în jurul poncifului „vei pleca/vei reveni”. Mă-ntreb cum poate astfel de nivel intelectual zero să fie tolerat de Uniunea Compozitorilor, complet dezinteresată de ceea ce (nu) se spune în muzica ușoară românească, și la fel de nedumerit mă-ntreb cum e cu putință ca radiourile și televiziunile să difuzeze în neștire texte atât de idioate. Dar mă tem că știu și răspunsul: fiecare difuzare pe post aduce după sine remunerări „de folosință”. Și dacă banul curge…