Parcă niciodată n-au fost atât de scârbavnice frăsuielile electorale ca-n anno Domini 2009! De-ar trece odată, că ni s-a făcut tuturor lehamite! Aflându-ne în sâmbăta seacă dinaintea alegerilor, n-avem cum discuta barem pe marginea subiectului născut din spuma campaniei: recursul la minciună (o vom face, desigur, între cele două tururi). Gracian spunea că „în toate merge înainte minciuna, trăgând prostia după ea, de funia vulgarității ei fără leac; iar adevărul vine din urmă șchiopătând încet, la braț cu timpul.” Dacă n-am trăi o singură dată, mai că s-ar merita încercată investirea întregii încrederi în rezolvările factorului timp. Din păcate însă, la noi a rămas actuală zicerea hâtră din vremea lui Ceașcă: „Am trecut sănătos, am viitor luminos, n-am prezent”. Ceea ce nu înseamnă c-ar trebui luată în calcul soluția neprezentării la vot; dimpotrivă! Odată la patru-cinci ani, tot românul are dreptul la exprimarea unei opinii care, în sfârșit, chiar s-ar putea să conteze. Să n-o ratăm! Așadar, la urne!
*
Prozatorul Corneliu Leu a postat pe internet, în preajma altor aprige alegeri, cele de la Uniunea Scriitorilor, o curioasă propunere, pe care nici nu știi cum s-o iei. În glumă? În serios? Văd că, până acum, nu-i tratată nici așa, nici așa: pur și simplu este ignorată.
Cam astfel au procedat japonezii (desigur, păstrăm proporțiile) când americanii i-au informat oficial despre iminența loviturii atomice: au „mokusatsu” – adică, au considerat misiva lui Truman inexistentă. Propunerea lui Leu n-are încărcătură atomică și nici bombă nu-i. Este, însă, total neașteptată și posedă, să-i spune astfel, temei istoric. La 150 de ani de la dubla alegere a lui Cuza, prin care s-a oficializat unirea Principatelor, ni se sugerează un gest similar, de astă dată cultural (și nu numai): investirea în onoranta funcție de președinte al Uniunii Scriitorilor din România a criticului și istoricului literar basarabean Mihai Cimpoi, actualul președinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Dincolo de semnificațiile politice și simbolistica gestului se află suficiente argumente cu valoare în sine și-n afara oricăror alte conotații.
Mihai Cimpoi este una dintre cele mai autorizate și cumpănite voci critice ale literaturii noastre. Între altele, este și academician român. Are o lungă experiență managerială tocmai în domeniul gestionării treburilor scriitoricești. Conduce cu eficiență și echilibru Uniunea Scriitorilor de la Chișinău din timpuri… imemoriale, fiind constant reales de confrați. Și un alt argument, cumva, demn de luat în seamă: Chișinăul este mai aproape de București decât Parisul. Alegerea lui Cimpoi ar trimite în derizoriu toate sforăriile de până acum, când grupuri diverse (chiar nu este cazul să le spunem găști) și-au irosit forțele în campanii mai mult ori mai puțin mascate, spre a-și susține propriii preferați, evident, în folos… la fel de propriu. Ca și la alegerile pentru Cotroceni: 2-3 candidați demni de luat în seamă, restul, cam… ecologiști.
Nu l-am întrebat niciodată pe Mihai Cimpoi dacă, formal, este și membru al Uniunii noastre; dacă nu-i și nici nu și-a depus candidatura în termen, nu prea văd cum, procedural, i s-ar putea înscrie numele pe lista de vot. Și nici nu-s convins c-ar vrea să-și ia, de bună voie și nesilit de nimeni, încă o (mare) bătaie de cap în plus. Pe de altă parte, sunt convins că ar fi tratat ca „domn străin” și n-ar întruni nici voturile delegaților de la Chișinău. Așa că Leu a cutezat un sonor răget… în pustie. Mokustasu!
