Ieri, miercuri, cel de-al 14-lea Dalai Lama – Tenzin Gyatso, pe numele său -, șef de stat în exil și lider spiritual al poporului tibetan, dar și al unei comunități budiste în continuă creștere peste tot în lume, a fost oaspetele Parlamentului European. A fost pentru prima dată, de când sunt la Bruxelles, când am văzut o asemenea agitație pe culoarele instituției. Nu atât personalul de securitate, cât mai ales europarlamentari și funcționari de aici, dornici să-l vadă pe acest bărbat de 71 de ani, pe care mulți contemporani îl consideră ca fiind unul dintre primii trei inițiați ai vremii noastre. Cum se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, lumea se comporta copilărește: am văzut oameni serioși, dintre cei ce nu zâmbesc niciodată, băgându-se între câte doi călugări tibetani (dintre cei care, discreți, îl însoțeau pe lider) și rugându-i să facă o poză împreună. Și mai interesant este cum își dădeau aceștia acceptul: fără nici o vorbă, doar cu un semn al capului – scurt, ca și cum și-ar fi îngropat bărbia în piept – și, mai ales, zâmbind cu modestie.
Dalai Lama nu a venit în Belgia numai pentru această întâlnire. Pe o ploaie torențială, acum trei zile el a oficiat ceremonia de inaugurare a unui templu budist (când va fi gata, în iunie 2007, va fi cel mai mare din Europa), în mijlocul unei mări de jurnaliști și de fideli îmbrăcați în cunoscutele straie galben-roșii-portocalii.
După o întâlnire cu membrii Comisiei de Politică Externă, Dalai Lama a avut ieri o întrevedere privată cu liderii grupurilor politice, după care a participat la o scurtă conferință de presă. Cu un zâmbet etern pe față, el și-a prezentat crezul său: încrederea în uman, suspiciunea față de dezvoltarea tehnicii, teama față de perversiunile științei. La un moment dat, dorind să dea drumul la microfon, și-a pus căștile pe urechi; după ce l-a ajutat cineva, s-a arătat surprins când s-a aprins luminița roșie de la capătul microfonului; apoi s-a speriat puțin când, cu microfonul deschis, a tușit ușor și a auzit zgomotul, amplificat, în cele patru colțuri ale sălii. Și de piatră să fi fost, și tot te-ar fi cucerit această candoare. Am văzut pe câțiva dintre cei mai crânceni reporteri de pe Euronews, CNN ș.cl. cum zâmbesc și ei, dezarmați.
Ca mai toți românii, fac și eu parte din larga masă a ortodocșilor care se gândesc la cele sfinte mai ales de Paști și de Crăciun și care știu că, în viață, e recomandabil să faci ce spune popa, și nu ce face el; nu mă pricep la analize psihologice și n-am finețurile judecării la prima vedere a aproapelui. Și totuși, voi spune simplu că acest Dalai Lama degajă un calm și o modestie cu totul impresionante. Și mă gândesc că nu e întâmplător ceea ce budiștii spun despre el: Dalai Lama este în primul rând un înțelept; sfințenia lui este, față de înțelepciune, o calitate secundară.
Într-o lume în care preasfinții sunt mai mulți decât păcătoșii, e bine ca cineva să ne aducă aminte că, uneori, înțelepciunea este mai importantă decât sanctitatea.
