Intelectualul profund, original și echilibrat care a fost Mihail Sebastian își întregește imaginea în posteritate odată cu apariția „Jurnalului II”, subintitulat „jurnal indirect, 1926-1945”. Îngrijitorul ediției, Teșu Solomovici, a avut inspirata idee să flancheze însemnările zilnice ale dramaturgului (bine cunoscute acum datorită ediției Volovici-Omăt de la „Humanitas”) cu fragmente din articolele publicate de Sebastian la data respectivă în gazetele vremii. Cartea, a cărei apariție a fost sponsorizată de… Gigi Becali (!) e-un act de remarcabilă restituire culturală; rămân greu de bănuit mobilurile ce l-au determinat pe năzurosul Gigi, aflat complet în afara unei chestiuni de rafinată intelectualitate, să sprijine material editarea „Jurnalului II”, dar, la urma urmei, nici nu contează. Cartea (640 de pagini, Editura „Teșu”) a apărut, să ne bucurăm de ea! Între altele, ne prilejuiește revelarea atitudinii cu care bunicii noștri au întâmpinat minunăția veacului, televiziunea.
Abia începuse să se vorbească, peste ocean, despre posibila magie a micului ecran, când Sebastian a înfățișat public temerile și rezervele sale. Din care, unele s-au adeverit, altele nu. E-un text tulburător, scriitura unui vizionar ce a intuit posibilul impact major al televiziunii și-n viața cetății, și-n universul fiecăruia, insistând cu precădere asupra consecințelor previzibile în planul artei scenice.Merită citit cu luare aminte, mai ales că ne aflăm în preajma unor descoperiri tehnice la fel de revoluționare azi precum se arăta, în 1935, televiziunea: „Așadar, vom avea acasă o cutie mai mare decât aparatul de radio, vom vedea – cum te văd și mă vezi – spectacolul pe care îl vom alege de oriunde pe harta pământului. Se duc, se pierd, mor, serile noastre de spectacol, sălile albe de teatru, luminile foaierelor, foșnetul rochiilor de mătase, strălucirea mată a brațelor goale de femei, rumoarea parterului, tăcerea solemnă a lojilor, bunavoie cordială a galeriilor, secunda înfiorată a ridicării de cortină… Nu, nu cred în televiziune. Un spectacol nu se poate transmite, după cum un tablou nu se poate fotografia. Un spectacol este un act de prezență. În definiția însăși a cuvântului intră această idee, fără de care spectacolul este orice, reproducere mecanică, simulacru, fonografie, copie fidelă, orice, numai spectacol nu.
Teatrul este înainte de orice un miragiu. O ficțiune în care crezi. Un joc la care participi. Este o delicată păcăleală, o subtilă păcăleală, care te subjugă, îți modifică optica, te obligă să-ți părăsești criteriile de om singur. Un singur om nu poate fi un spectator. Nu cred că există operă care să reziste unei asemenea experiențe. Hamlet jucat pentru un singur om ar trebui să fie de neînțeles, fals, imposibil. Îi trebuie dramei – oricărei drame – o atmosferă specială, fizică aproape. Respirația mulțimii, ca fapt biologic, nu ca simbol, respirația atâtor vieți prezente este indispensabilă. Râsul și plânsul au altă rezonanță, altă semnificație atunci când sunt ale unei adunări de oameni pe care îi străbate aceeași emoție. Spectacolul s-a născut pe stadioane, în arene, în piețe publice. Această origine îi fixează legile de viață. Nu le va putea rupe decât murind. N-aș vrea să le dau acestor observații un aer dezolat, de protest sau melancolie. V-am spus dar: nu cred în televiziune (…) Nu cred că vom închide vreodată această bucurie a mulțimii (spectacolul, n.n.) într-o cutie cu șuruburi.” (10 februarie 1935).
Ei bine, în mare măsură Sebastian s-a înșelat; televiziunea a rănit grav spectacolul după ce tot ea, o vreme, l-a slujit și potențat – dar nu prin eliminarea emoției participative directe, ci, mult mai simplu și banal, datorită comodității fotoliului de acasă și efectelor legii minimului efort. Impactul major al apariției micului ecran a fost cu totul altul, cu consecințe decelabile în zone nebănuite atunci, la începuturi. Sebastian nu putea să-și închipuie, de pildă, că televiziunea, flancată de internet, va semna (probabil) decesul cărții, nici că zeul cinematograf se va muta cvasi-definitiv în „cutia cu șuruburi”. Atenție, însă, la ce va să vină, că nu mai e mult până departe…
