Reporterul: De când știați că vor fi debite-record ale Dunării, doamnă ministru?
Sulfina Barbu, ministrul Mediului: În februarie, au apărut primele avertizări și, tot de atunci, am avut și noi, la minister, primele întâlniri cu prefecții din zonele expuse…
Reporterul: Cine e persoana care a votat în locul dumneavoastră, doamnă senator?
Norica Nicolai, senator PNL: E o nepoată a mea și cu asta basta și nu m-a votat! De fapt, e o rudă mai îndepărtată și foarte bună prietenă…
Reporterul: Lovitură de teatru în dosarul „Răpirea ziariștilor”! Instanța a hotărât punerea în libertate a lui Omar Hayssam. La baza sentinței a stat o adeverință eliberată de unul dintre medicii Penitenciarului Rahova…
Traian Băsescu, președintele României: Lansez un avertisment către medicii care constată boli grave ale lui Omar Hayssam. În 5 aprilie 2005, a avut loc o expertiză medicală efectuată de specialiști. Certificatul lui arată că el este normal. Cei care îi vor crea condiții să scape în fața legii vor fi considerați complici!
Declarații făcute, în contexte și perioade diferite, de trei oficiali români: un ministru, un senator și șeful statului. Aparent, între ele nu există nici o legătură. Dar, la o privire mai atentă, se vede ridicându-se din rândurile de mai sus un abur pestilențial, mirosind a putreziciune. Duhoarea vine din hoitul vorbelor mari și al promisiunilor avansate de-a lungul timpului de cei care conduc astăzi România. Sulfina Barbu a înmormântat definitiv, din trei vorbe, ideea de competență. Ea devine, astfel, un personaj emblematic pentru întreaga gașcă aciuată în Palatul Victoria. Norica Nicolai, prin minciunile despre nepoata strecurată la vot în Senatul țării, caricaturizează, definitiv, imaginea parlamentarismului românesc de tranziție, iar Traian Băsescu, contrazis flagrant de realitate sau, foarte probabil, de un anume sistem, ia în mână cazmaua de gropar al speranțelor celor care încă mai visează să se facă dreptate.
Exemplele pomenite nu sunt singulare și nici rupte din context. De foarte mulți, prea mulți ani, peste România se minte cu nerușinare, se fură ca-n codru și se înjură ca la ușa cortului. Un scandal permanent, asurzitor și derutant, acoperă orice urmă de vinovăție. Corupția fără corupți e sora mai mică a vinovăției fără vinovați și a incompetenței fără incompetenți. Prefăcându-ne foarte democrați și, mai nou, extrem de preocupați de apărarea prezumției de nevinovăție, chiar și atunci când vorbim de o crasă incompetență, trecem cu vederea invazia minciunii. Ne afundăm cu o plăcere perversă în canapeaua din fața televizorului, urmărind explicațiile gâtuite ale Sulfinei sau horcăielile revoltate, de țață nervoasă, ale Noricăi. Aplaudăm, uimiți și anesteziați, spectacolul patetic al mușchilor umflați ai președintelui dezumflându-se brusc, odată cu sentințele Patriciu, Hayssam și care or mai urma. După care, tăcem la fel de brusc și uităm sau așteptăm să vină iar circul.
România are, mai mult ca oricând, nevoie de vinovați. Permițând unor impostori să lanseze acuzații de neputință sau minciuni sfruntate peste întreaga societate românească, ne semnăm, cu bună-știință, condamnarea la dispreț și auto-compătimire. Cea mai rapidă soluție nu are nici o legătură cu revoluția violentă a armelor sau a bâtei, ci este cuprinsă în gestul firesc și purificator al presiunii publice care să dicteze asumarea unor demisii.
