Un vernisaj polemic

La Muzeul de Istorie din cadrul Complexului Muzeal Bucovina Suceava a avut loc sâmbătă, „o zi foarte gingașă în programul fiecăruia”, cum remarca (oarecum îngrijorat la început, dar ulterior liniștit în privința prezenței publicului) jurnalistul și scriitorul Dumitru Brădățan, cel care a dat semnalul adunării la un vernisaj, întru susținerea unei drăgoieștence de-a lui, care s-a instruit plastic „sub sigla sacră a teologiei” și-acum „combate”, ca „dăscăliță de desen”, într-un liceu „de prin Țara Apusenilor”. O expoziție care a aliniat pe simeze un număr de 15 lucrări realizate de juna profesoară Andreea Oatu – Carloveschi, lucrări care sunt rodul doar a câtorva luni de lucru, suficient însă de reprezentative pentru maniera și pentru mesajul plastic al artistei. O expoziție cu un generic („Strigăt”) pe care unii (inclusiv Dumi Brad) l-au interpretat dintru-început ca fiind de natură expresionistă, un „strigăt” despre care autoarea a mărturisit mai târziu că poate fi „al culorii, al privirii, al vârstei…”. De fapt Dumi Brad, căutător permanent de abisuri, a spus că nu vede atât strigătul, cât „foarte multe șoapte”, șoapte „distilate în cea mai domoală armonie”, șoapte ale luminii, ale privirii personajelor zugrăvite. Cum prezentatorul n-a dorit să fie singurul vorbitor, l-a ales din „galeria de amici” (excentrici ca și el) și l-a provocat la comentariu pe Konstantyn Ungureanu BOX, care, într-un discurs vijelios și mustrător, a postulat că Andreea „încă nu face artă” și, după ce a învățat „morfologia și sintaxa imaginii”, a rămas în postura de „fetiță cuminte care se zbate între rezolvarea pe care o vedem și cea pe care și-a propus-o de fapt”. „O pictură cuminte de șevalet” („care nu are nimic de-a face cu arta monumentală pe care a învățat-o”), „o cumințenie care nu-i îngăduie să-și dea frâu libertății de expresie”. Și un verdict rostit de năvalnicul BOX: „Cine crește în plastică comod, nu rezolvă nimic!”. Noroc că Andreea nu s-a speriat și, cu politețe (ceea ce, să recunoaștem, lui BOX i-a cam lipsit), apreciind experiența și valoarea confratelui (la urma urmei, amândoi sunt profesori de educație plastică) a recunoscut că nu face pictură monumentală, că gestul ei artistic este ludic („mă joc cu culorile la modul cald”) și, fără să se lase intimidată, l-a contrazis: „Pictura mea nu este o pictură cuminte de șevalet. Desigur că folosesc rețetele învățate în școală, acolo unde am învățat să fiu decentă. Grija mea este ca lucrările mele să fie echilibrate, să fac o pictură decentă, care să nu zgârie ochiul și care să fie expresivă!”. Tăcere compactă, după care, fără să-și propună „să dreagă busuiocul, Ionel Corjân, suavul dascăl de estetică, după un excurs doct în istoria artei, în care a făcut câteva asocieri și cu lucrările de pe simeze, a subliniat: „Sunt picturi adevărate, iar Andreea este o artistă autentică!”. Și a încheiat spunând: „Să nu gândiți niciodată că arta este una!”. De unde asistența a plecat cu concluzia că…adevărul e la mijloc.