– Rămas văduv cu cinci copii minori, Traian Humeniuc din Bălcăuți a fost de acord să-și dea mezinii unei familii de americani din Filipine
– Americanii l-au asigurat pe bărbat că va primi anual vești despre copii însoțite de fotografii, și chiar sprijin material
– Acest lucru s-a întâmplat doar în primul an, iar de 15 ani încoace tatăl copiilor nu mai știe nimic despre cei doi fii
Două geamuri la casă și un acoperiș la șura de lemne. Un braț de scânduri. Cu asta s-a ales un bărbat din Bălcăuți după ce a fost de acord să dea spre înfiere doi dintre cei cinci copii ai săi unei familii de americani din Filipine. Din păcate, deși a primit la acea vreme, în anul 1991, asigurări că va avea în fiecare an vești despre copii, și chiar a primit asigurări că atunci când vor crește mai mari vor fi aduși în țară, la casa părintească, de către „noii părinți”, sunt 15 ani de când Traian Humeniuc nu a mai primit nici o veste despre copiii săi. Deși omul este destul de evaziv în declarații, anii ce au trecut i-au știrbit poate și din memorie, el totuși spune că a făcut acest „târg” doar în folosul celor doi copilași, pentru că era într-o sărăcie lucie. „După ce soția mea a murit de cancer, eu am rămas cu cinci băieți, toți sub zece ani, vai de capul meu. Eram tare necăjit. Eram paznic pe acea vreme, îmi lăsam copiii singuri noaptea, ei umblau flămânzi, murdari, eu de supărare mă apucasem de băut și totul era o mare nenorocire. Îmi amintesc că a venit o femeie de la Suceava (posibil reprezentanta unei organizații non guvernamentale) și mi-a spus dacă nu vreau să dau un băiat unor americani… că i-o fi mai bine ca acasă”, își amintește acum tatăl îndurerat. Bărbatul ne-a mai spus că acea femeie… de la Suceava i-a adus într-o zi pe cei doi cetățeni americani, soț și soție, Frank Joseph Whitaker, de profesie diplomat, și Melody Lynn Whitaker, operator teleimprimatoare, domiciliați în Manila, Republica Filipine, pentru a-i vedea pe copii.
– „Eu vreau să știu doar dacă sunt bine, și dacă s-ar putea să vină să-i cunosc”
Traian Humeniuc este acum un om apăsat de regrete. Deși era mai tot timpul beat în acea vreme, „beam de necaz”, își amintește că americanii l-au întrebat dacă nu-i lasă pe mezinii familiei, pe Traian Cristi și Ilie, unul în vârstă de doi ani, iar celălalt de patru ani, la acea vreme, să plece cu ei în Filipine. Au fost unii care i-au spus bărbatului că nu-i bine să-și dea copiii unor necunoscuți, dar alții l-au încurajat că…. deh, cine știe, poate le va fi mai bine și nu vor mânca numai mămăligă rece ca acasă. Familia Humeniuc locuia pe atunci într-o casă cu două încăperi, din care una avea destinație de grajd, după cum reiese și din ancheta socială efectuată în acel an. Prins bine de…. Bachus, bărbatul le-a dat undă verde celor doi americani. El a fost asigurat că în fiecare an o să primească vești despre copiii săi, că după ce mai cresc puțin vor veni în țară alături de părinții care i-au înfiat și că, își amintește acum bărbatul, „chiar mi-au spus că mă vor ajuta și pe mine”.
La acea vreme, în anul 1991, în sentința civilă nr. 148 de la Tribunalul Suceava, se pune că „Pârâtul Humeniuc Traian a declarat că este de acord cu înfierea minorilor întrucât a rămas văduv cu cinci copii minori, că se descurcă foarte greu din punct de vedere material cât și în educația copiilor. Este convins că fiii lui vor avea, prin înfiere, asigurat un cămin adevărat”. Tatăl copiilor și actuala sa soție, Domnica, cea care la puțin timp după ce Traian și-a dat cei doi copii unor străini i s-a alăturat prin căsătorie, și l-a „lecuit de băutură”, au părut foarte încrezători că noi putem să-i ajutăm să afle vești de la copii. Cu lacrimi în ochi femeia ne-a spus că dacă ar fi fost în acel moment alături de Traian nu l-ar fi lăsat să facă așa mare greșeală. „Cum
i-am crescut pe ceilalți trei, și pe ai mei, așa îi creșteam și pe ei. Dar omul meu, ce să-i faci, atunci bea mult, n-a știut cui îi dă”, ne-a spus Domnica. În chiar anul 1991, când s-a „tocmit” înfierea, pe câțiva leuți (tatăl copiilor nici nu-și mai amintește de bani, însă spune că și-a schimbat două geamuri la casă și și-a acoperit o parte din șură cu…scândurile de la americani), a primit câteva fotografii cu băieții. „De atunci nu mai știm nimic de ei. Ba mai mult, după ce mi-am dat băieții m-a luat poliția la întrebări, am fost amenințat că fac pușcărie, numai că eu le-am arătat hârtia, sentința, și apoi m-au lăsat în pace. Poate că le-o fi mai bine, dar de ce să nu știu și eu, ca părinte. Sau poate că nici nu mai trăiesc, poate i-au luat pentru cine știe ce experimente, cum se mai vorbea. Eu vreau să știu doar dacă sunt bine, și dacă s-ar putea să vină să-i cunosc așa mai cum ar trebui să fie acum, să-și cunoască și frații. Nu știu ce mi-a fost de cap atunci de i-am dat?!”, își face acum mustrări de conștiință bărbatul din Bălcăuți.
– Șanse minime de a-și găsi copiii
Nici Oficiul Român pentru Adopții, nici Direcția de Asistență Socială și Protecția Copilului Suceava și nici la alte instituții de la care am cerut informații nu ne-au putut spune câte cazuri de înfieri, cum se numeau după Revoluție, s-au „produs” în perioada 1991 -1997/8, la Suceava. Ce se întâmplă cu acei copii, „pe mâna cui au ajuns” sau câți părinți inconștienți or mai fi fost ca Traian Humeniuc din Bălcăuți care și-au dat copiii străinilor „pe un braț de scânduri” iar alții, poate, „intermediatori de meserie”, pe semne că au luat grosul banilor și s-au făcut nevăzuți.
Legea spune că familiile care au adoptat copii din România erau obligate să trimită în țară rapoarte anuale cu privire la starea micuților adoptați. În cele 22 de cazuri de adopție internațională săvârșite în perioada 1998-2004 autoritățile sucevene nu au primit nici măcar un raport post adopție.
Singura soluție la care poate recurge bărbatul din Bălcăuți, tatăl celor doi copii dați spre înfiere unor americani din Filipine, este să se adreseze Oficiul Român pentru Adopții cu solicitarea de a fi găsită familia care i-a luat copiii. Deși, tot legea spune că după adopție, părinții naturali nu mai au nici un drept asupra copiilor dați spre adopție, în afară de acele rapoarte anuale care trebuie trimise în țară. De aceea, va fi foarte greu ca bărbatul din Bălcăuți să mai afle vreodată unde au ajuns copiii săi, după ce crunta sărăcie la împins la un gest pe care acum îl regretă.
Zeci de copii fără urmă peste hotare
Din păcate, statisticile arată că 22 de minori suceveni au dispărut fără urmă peste hotare, după ce diferite organizații din străinătate au intermediat adopții internaționale cu copii români, și nu au mai trimis în țară nici un raport post – adopție despre viața acestor micuți în noua familie. Aceste cazuri de adopții internaționale, în care au fost „prinși” și minori din județul Suceava, s-au înregistrat în perioada 1998-2004. În anul 2004 adopțiile internaționale au fost suspendate prin moratoriu, până în ianuarie 2005, când a intrat în vigoare Oficiul Român pentru Adopții care impus mai multe restricții. Din cei 22 de minori suceveni dispăruți fără urmă în străinătate, șapte aveau probleme de sănătate și proveneau de la fostul Spital de Neuro-pshiatrie Infantilă Siret. Această unitate, care era subordonată Ministerului Sănătății, a fost închisă. Alți opt copii proveneau din centre de plasament sucevene, iar alți șapte minori au fost luați de la asistenți maternali. Minorii au ajuns la familii din SUA, Spania, Germania, Grecia și Italia. În perioada 1998-2004, în județul Suceava s-au mai înregistrat 320 de adopții internaționale (Italia -166, SUA – 101, Israel -20, Spania -19, Belgia – 10, acestea fiind țările cu cele mai multe adopții) de la care s-au primit respectivele rapoarte periodice de după adopție, și s-a ținut mereu legătura cu familia adoptivă. La Suceava nu s-au înregistrat cazuri de desfacere a adopției (adopție revocată).
