Un tarat: Tara

Unul dintre autorii expoziției cu bucluc deschisă la Bochum sub patronajul Institutului Cultural Român se numește Sorin Tara. Am scris, chiar în această rubrică, despre expoziția lui „Tara” (pseudonim) vernisată anul trecut la Iași. Unul dintre „tablourile” aflate pe simeza Ateneului Tătărași se intitula „FUCK B.O.R.” BOR înseamnă Biserica Ortodoxă Română. Fuck știți ce semnifică. Într-un alt exponat, harta României era cufundată într-o mizerabilă mare cafenie de rahat (Dinescu i-ar spune altfel). Acum, vedem aceeași hartă figurată ca o vulvă congestionată. Ștefan cel Mare era înfățișat, la Iași, în toiul unei partide de „sex medieval”. Oaspete, Tara a declarat că, în fosta capitală a Moldovei, n-a avut a observa decât „bădărănism îmbinat cu naționalism prăfuit încă de cum am ajuns la gară.”„m-am coborât de pe cruce sub formă de zvastică, să vă luminez calea”. Unul dintre „tablourile” sale l-a inscripționat cu textul „țărișoara noastră, ca o curvă care își bagă mâna la bijboacă”. Pe Ștefan cel Mare îl vede astfel: „un criminal pitic, frustrat, pe care românii, în nebunia lor, l-au mitizat și cam atât.” You Tube oferă, pe net, un film ce prezintă în detaliu bizara (eufemism!) expoziție din Germania. Altă declarație a „plasticianului”, culeasă din presă:
Obsesiile sadice ale expozanților, catalogate sever de medicină în rândul deviațiilor sexuale, par a descinde direct din „Cele 120 de zile ale Sodomei”, opera capitală a marchizului de Sade: violuri, torturi, umilințe – scene oribile, aflate mult dincolo de limita umanului. Probabil că „naționalismul prăfuit” de care sufăr mă împiedică să înțeleg motivul pentru care Institutul Cultural Român consideră astfel de viziuni violent-macabre ca reprezentative pentru arta românească și pentru sufletul românilor. Directorul Institutului, dl. Patapievici susține, pe bună dreptate, că „arta trebuie să provoace”. Până aici, corect. Numai că nu orice provocare asigură automat tentativei statutul și rangul operei de artă. Și Tara, și companionul său, Al. Radvan, ar obține efecte la fel de provocatoare dacă și-ar da jos pantalonii în Piața Unirii. Probabil, chiar cu mai mult succes de public. Rețeta utilizată de expozanții de la Bochum este extrem de simplă și mizează pe timiditatea unor privitori lipsiți de obișnuința respingerii decise și categorice, dar mai ales, pe lașitatea unei critici timorate de acuza cantonării în vetustețe provincială: se ia un simbol consacrat, fie el personaj istoric, urbe, țară, sfânt, idee, mit și se prăvale cu cracii în sus (adaptez limbajul la cel al expoziției), fie în registrul bășcălios-balcanic, fie apelându-se la o presupusă „estetică a ororii”.
Nu spun că astfel de expoziții sunt imposibile, inutile, nedemne de interes. Au rostul și rolul lor – dar nu pe banii mei și ai dumneavoastră. La urma urmei, ele evidențiază clar dorința de scandal iconoclast și miza pe șoc de orice natură, inclusiv prin teoretizarea „schizofreniei realității” și prin terfelirea unor simboluri pentru constituirea și apărarea cărora au trudit până la jertfă generații după generații. Chiar în zilele în care a început, la Roma, procesul nenorocitului de Mailat, într-un climat sensibilizat, în care român=pericol public, venim cu o astfel de expoziție ce nu poate decât să legitimeze eticheta nedrept aplicată unui întreg popor. Ajunge! Înclin să cred că Institutul Cultural Român a depășit orice limită și că s-a ajuns la capătul capătului răbdării.