Un strigăt

Nu știu cine este autorul acestui text amar. Circulă pe internet nesemnat și se încheie cu îndemnul „trimite unui prieten”. Ceea ce și facem, trimițându-l, prin intermediul ziarului, tuturor prietenilor adevărului. Lucruri de tot grave se petrec în jurul nostru, determinând deteriorări ce afectează însăși esența viețuirii românilor, alterări profunde și ireversibile – iar noi coborâm cu greu privirea de la fleacurile de suprafață, de la politicalele mărunte și meschine, de la mondenitățile de doi bani.
Ciudată această dureroasă scrisoare anonimă! Parcă-i un țipăt surdinizat, venit de departe (de altfel, se și intitulează „Strigătul României”). Poate că exagerează. Poate-i rodul unei viziuni prea întunecate și prea de tot alarmiste. Oricum, nu poate fi ignorată, fiindcă înfățișează un punct de vedere de acut interes asupra avatarurilor care, încet-încet, erodează temeiuri sacre și, pe termen lung, pot afecta nefericit destinul unei națiuni.
Am ales, pentru publicare, cu mici ameliorări stilistice, fragmentele cele mai semnificative: „România nu mai știm sigur ce mai e și a cui e. Realitatea demografică s-a schimbat brusc, ca o furtună sosită din senin. Suntem sub ocupație, deși nu se vede nici o armată. Suntem colonizați de o populație certăreață și nesimțită, venită din nici o stepă, adusă de nici un avion. O populație care a evoluat în interiorul corpului național, ca fetușii din Allien și care iese acum prin burtă, urlând din toți bojocii: Avem avere, avem valoare! E ca și cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o mașină de mâl uman care acoperă încet-încet națiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade și a lui Nichita. Incubatoarele de incubuși din cartierele periferice, fabricile de cetățeni ale lui Ceaușescu, tradiția celor 15 copii din sălașele de nomazi – cine să mai știe? Lumea de pe stradă nu mai e cea pe care o știam din copilărie. Tata Ioane și Tanti Mimi (…) au lăsat în urmă un copil, care a mai făcut un copil, blond, bucălat și bine crescut, cu care mă jucam acum 40 de ani. Până la urmă, a plecat în străinătate, la studii, și nu s-a mai întors niciodată. La fel, jumătate din stradă: urmașii burgheziei, care a avut timp să dospească elite. În locul celor dispăruți au apărut rufele colorate întinse la uscat și boxele scoase pe geam.
În locul bunicii care ne spunea să nu scuipăm pe jos, s-a așezat bunica ce-și trimite nepoții după băutură. Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca și cum o prezență grea și absurdă s-ar fi așezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam că e bine și, mai ales, peste ce credeam că e frumos. Cefele groase nu mai sunt buletinul de identitate al bulgarului: cetățeanul român, cu lanțul de un kil jumătate, bate acum obrazul profesorului care se căznește să-i educe odrasla: Bine, crezi că tu ești mai dăștept? Ia să vedem ce mașină ai! Noul Domn Goe nu mai e nici măcar simpatic: e viitor combinator și dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreți voi, în afară de viitorul țării lui, obligată să se mulțumească, de la un punct încolo, doar cu trecutul. Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populația care ne înlocuiește nu mai e nici măcar ridicolă. Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.
Am văzut, la Craiova, parada acestei Românii noi – triumful Mafiei înhămate la coșciugul lui Caiac, în semn de veșnic respect pentru o viață de crimă și mușchi în sânge. Oamenii ăia, care dădeau ordine Poliției, se pregătesc să dea asaltul final spre puterea oficială, după ce au pus mâna pe cea simbolică: ascultăm muzica lor, ne refacem reperele după valorile lor, suntem călcați de mașinile lor. (…) Am fost o națiune, devenim o sumă de triburi. Suntem o țară ocupată de hoarde sosite din pântece de mame eroine. O țară pusă la respect cu pumnul plin de tatuaje, o țară în care fiul naiv și sărac al țăranului (câți or mai fi așa) își face educația cu textele de pe Taraf Tv și învață meseria de la șuții cu care se întâlnește la Gara de Nord (…) Marginea lumii s-a răzbunat, dând buzna în centru, pusă pe jaful identității naționale, întocmai ca barbarii, care erau surprinși că localnicii n-aveau puterea să lupte. Țara cea nouă ce vine peste noi nu mai are nevoie de ce-am strâns în muzee și-n cărți…”
Asta e. N-avem ce comenta.