Un sport căruia nu-i dau de gust

Cum e fotbalul popular în Anglia, așa e rugby-ul în Franța. N-am avut ce face și am onorat o invitație la un meci, Toulon-Toulouse, din campionatul francez.
Pasiunea se transmite ca o bacterie în toate familiile, ai căror membri – cu bunel și cățel – se deplasează in corpore la stadion, sâmbăta sau duminica. Agită stegulețe și eșarfe, suflă în trompete, bat din palme și răcnesc un fel de sloganuri, care sună la fel ca lozincile de la mitingurile noastre împotriva lui Dragnea sau a mai știu eu cui.
Deseori, suporterii își însoțesc echipa favorită și în meciurile din deplasare și-atunci să te ții! Ce e în trenurile și autobuzele care transportă suporterii la stadioanele din alte orașe, mamă-mamă… Zici că te afli în microbuzele de la noi, care merg arhipline de la Iași la Suceava, așa o atmosferă este, o zarvă și-un miros greu de alcool și transpirație de aia, știți de care.
Oricât m-am străduit, nu i-am dat niciodată de gust acestui sport, rugby-ul. Deși m-am uitat cu atenție la vlăjganii care se fugăresc, apoi se adună în grămăjoare, unde cei din spate îi împung cu nasurile în fund pe cei din față. Pentru mine, rugby-ul e la fel ca unele piese de teatru absurd, din care nimeni nu înțelege nimic, începând cu autorul și continuând cu regizorul și cu actorii. Acest sport este inventat – aici n-am nicio îndoială – de o minte adăpostită într-un craniu la fel de ciudat ca mingea aceea, pe care jucătorii o plesnesc cu ce apucă.
Știu, vor sări iar niște zurbagii pe mine, acuzându-mă că nu văd partea culturală a fenomenului rugbistic… Că dacă aș fi francez, neo-zeelandez sau irlandez, altfel aș vedea treburile… Că e un sport al celor curajoși etc.
Posibil! Nu-s francez, nici galez și văd doar partea inestetică: dacă niște namile își înșurubează nasurile unul în fundul celuilalt, din jumate în jumate de minut, am tot dreptul să fiu dezgustat. Cât privește partea culturală, îi prefer pe Maupassant și Oscar Wilde.