Un spital așteptat

Început în anul 1991, noul (pe acea vreme) spital din Fălticeni avea o valoare estimată de 14 mii lei. Asta însemna, în termeni echivalenți, un număr aproximativ de 140 apartamente de tip comunist, sau, dacă vreți, cam 150 de autoturisme Dacia.
După aproape 20 de ani, unitatea spitalicească cu dispensar policlinic a rămas în starea inițială – un morman de betoane și de fiare, fără un contur precis și fără a mai se constitui ca o speranță a oamenilor acestor locuri. Gândit în alte vremuri, când trecerea de la sistemul comunist la cel capitalist cu economie de piață era abia în faza incipientă, spitalul de Fălticeni avea prevăzute un număr de 430 de paturi, care să deservească o populație de peste 150 mii locuitori, din localitățile situate pe valea Șomuzului.
Finanțarea acestui obiectiv a fost întotdeauna un lucru dificil, având în vedere importanța asigurării unei normalități în viața de zi cu zi a unei zone greu încercate de restructurarea industrială de după anii ’90.
Trecând peste perioada 1996-2000, atunci când lucrările au stagnat aproape în totalitate, spitalul din Fălticeni a început să fie înscris în prioritățile naționale. În timpul guvernării PSD (2000-2004), neșansa a fost cea care a determinat ca lucrările la spital să fie din nou reprogramate.
Dacă vă aduceți aminte, în data de 17 ianuarie 2001 a avut loc un accident ecologic de proporții, pe platforma chimică a municipiului Fălticeni, care se putea solda cu un impact major asupra mediului înconjurător, urmare a deversării cianurilor depozitate în rezervoarele fostei fabrici de detergenți Metadet. Decizia la acel moment (alocarea a circa 15 miliarde lei) a fost cea de a susține neutralizarea bombei ecologice, printr-un efort financiar de la nivelul guvernului, în detrimentul continuării lucrărilor la unitatea spitalicească, ținând cont de resursele disponibile și de gravitatea, sau dacă vreți, prioritatea de gradul zero a poluării cu cianuri.
A urmat perioada 2004 – 2008, cu multiple promisiuni și cu vizite guvernamentale la nivel înalt în municipiul de pe iazurile Șomuzului. Rând pe rând, prim-ministrul Tăriceanu, ministrul finanțelor Vosganian și ministrul sănătății Nicolaescu au promis fălticenenilor că vor aloca bani pentru spital. Ipocrizia a fost cu atât mai mare cu cât bugetul pe anul 2008 avea stipulată în fișa de proiect și alocarea sumei de 50 miliarde lei vechi pentru lucrările de construcție.
Ce s-a întâmplat anul trecut este un lucru care nu ar trebui să se mai repete, indiferent de conjunctura politică. Proiectul de execuție a așteptat viza Ministerului Sănătății vreme de câteva luni bune, mai precis din mai și până la final de octombrie, atunci când nu mai exista nici o șansă ca banii alocați să poată fi cheltuiți, respectându-se prevederile legale în ceea ce privește achizițiile publice. Explicația a fost una singură și simplă, fiind legată de supărarea liberalilor că primarul municipiului nu a mai candidat pe listele lor, preferând înscrierea într-un partid concurent. S-a decis în acest fel, condamnarea cu încă un an a spitalului și evident a locuitorilor, în condițiile în care, declarativ, economia duduia și producea resurse bugetare, iar programul de construcție al spitalelor în România ar fi trebuit să creeze gelozie în rândul majorității statelor europene.
Am ajuns, iată, în situația de a pleca de la zero din nou, cu speranța că politicul nu va bloca dreptul la sănătate, prevăzut în Constituția României.
Avem un fapt cert în prezent: spitalul cu dispensar policlinic din Fălticeni este prins în lista de investiții a Ministerului Sănătății cu o valoare reactualizată de peste 1.800 miliarde lei vechi, este cuprins ca atare cu valoarea de 100 miliarde de lei vechi în proiectul de buget pe 2009, încercăm să obținem o sumă mai mare printr-un amendament, lucrările de execuție urmând să se desfășoare în următorii patru ani.
Va mai trece așadar ceva timp până când va fi tăiată panglica la noul spital din Fălticeni și, chiar dacă aproape nimeni nu mai dorea să discute despre acest obiectiv în campania electorală, iată că, atunci când există voință politică și respect pentru dreptul la o viață normală, lucrurile pot să se miște înainte.