Absolvent al Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, Dumitru Mugurel Vintilă este un pianist de talie internațională, care a construit printr-o muncă tenace o carieră artistică impresionantă, ce i-a adus numeroase Premii de excelență. Numele său este inclus în Dicționarul muzical publicat în 1987 de Ed. Gaitanou. Ieșeanul înzestrat asemenea dirijorului Sergiu Celibidache cu multiple talente a activat și în domeniul pedagogic: la începutul carierei din Grecia (unde s-a stabilit în 1982) a predat la Conservatorul Național „Manolis Kalomiris”. De asemenea, este un apreciat dirijor, care își continuă colaborarea cu diverse instituții artistice din țară.
Membru de onoare al Uniunii Ziariștilor Europeni (1990), membru al Uniunii Ziariștilor din România (1991), făcând parte din Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Iași, autorul cărții Bibi și Socrates propune acum 11 texte ce poartă amprenta personalității lui lucide și ironice. Până în acest moment i-au apărut următoarele volume: România și lumea contemporană (1996, ediție bilingvă); Răzvrătirea (1999); Levantini și coțcari (2012, Atena, ediție în limba greacă); Dincolo de aparențe (2019); Pizzică (2022); Povestiri din vremuri tulburi (2023). Titlurile sunt revelatoare pentru un anumit tip de scriitură, al unui foarte bun cunoscător al registrelor de limbă, care navighează în mai multe epoci și în mai multe arte cu aceeași dezinvoltură, fiind un fin observator al lumii contemporane, al moravurilor din epoca postmodernă, pe care le transpune în texte acide, construite în stil voltairian, adică neiertătoare și sincere. Tot așa, în calitate de ziarist, Dumitru Mugurel Vintilă se exprimă fără opreliști, cum a procedat în anii de după 1990, când a evoluat cu succes pe scena politică românească: consilier al Ministrului Afacerilor Externe al României (1992); consilier al Guvernului României (1993-1996); deputat (1996-2000).
Cassian Maria Spiridon definește volumul Bibi și Socrates ca fiind o „culegere ce oferă o privire amar-ironică asupra societății contemporane, în care satira, umorul și sarcasmul, dar și empatia însoțesc personajele, fie ele scaune, păsări și alte felurite vietăți, sau ditamai persoane oficiale, toate colorat creionate, și nu mai puțin memorabile, prin tușe inteligent și cu talent trasate.” (coperta a IV-a) Consider că președintele Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România are dreptate: cele 11 nuvele, texte dramatice, fabule, alegorii, eseuri, texte autobiografice dovedesc efervescența intelectuală a autorului „născut să poarte frac”, așa cum îl definea profesorul univ. dr. Laurențiu Șoitu.
Și în această carte autorul dovedește abilitatea de a aborda genuri diferite: atât proză, narațiune bine condusă, cât și genul dramatic, totul scanând peisajul social contemporan. De asemenea, în genul autobiografic și memorialistic se dovedește a fi extrem de versat, de o sinceritate emoționantă. Evocarea copilăriei, a anilor adolescenței și ai studenției are o savoare aparte în textul intitulat Quis sum?, care invită cititorul într-o incursiune spațio-temporală în dulcele târg al Ieșilor… Incipitul este simplu, asemenea oricărei mărturisiri care pornește din suflet: „M-am născut la Iași. Am fost crescut doar de mama și bunica. Tată nu am cunoscut. Mai bine așa, decât să-i fi suportat prezența de la distanță și periodic, cum se întâmplă în familiile dezbinate. Pentru felul în care s-a comportat, mama nu l-ar fi iertat.” (p. 125)
Sunt evocate figura mamei (caracterizată printr-o atitudine extrem de autoritară față de copil) și cea a bunicii materne, mult mai înțelegătoare și mai calmă. Micul Mugurel este pregătit de mic pentru limbile străine și muzică, iar lecturile îl însoțesc pe tot parcursul copilăriei, al adolescenței și al întregii existențe. De remarcat în mod special lecturile din clasicii latini, sub influența mamei, femeie cultivată.
Bunica – prietenă cu Otilia Cazimir și cu neuitatul actor Miluță Gheorghiu – este puternică și înțeleaptă, iar sfaturile ei sunt „sâmburi de înțelepciune”. Considerându-se norocos pentru faptul că s-a născut în spațiul magic al capitalei Moldovei, Dumitru M. Vintilă readuce în prezent momente și chipuri de artiști, scriitori, pictori care i-au marcat acei ani: Dan Iordăchescu, Vava Tarnavschi (profesorul lui de pian), Dan Grigore, Ion Baciu. Nu sunt uitate plimbările cu Vava prin Copou și tot parcursul inițiatic străbătut cu acesta. De asemenea, contactul cu alte personalități ale epocii a contribuit la cizelarea tânărului student la Conservator: poetul Mihai Ursachi, actorul Petrică Ciubotaru. Nu în ultimul rând fostul meu profesor, semioticianul Maurice Toussaint (unul dintre cei mai apreciați și îndrăgiți lectori francezi de la UAIC, ale cărui cursuri și conferințe m-au fascinat în acei ani când orice contact cu Occidentul era intens supravegheat de Securitate, după cum se știe. Tinerii studenți tratau, totuși, cu indiferență aceste constrângeri…).
Așadar, cine este Dumitru M. Vintilă? Eu în consider pur și simplu un ieșean cetățean al lumii, care se simte bine pe orice meridian, fie în Grecia, unde s-a desfășurat și se desfășoară o mare parte a vieții și activității lui, fie în România.
Nuveleta care dă titlul cărții este o fabulă socială, o metaforă a lumii contemporane în care domnesc competiția, violența, dorința de înavuțire, superficialitatea. Bibi, un cucoș aventurier (orice asemănare cu personaje reale este pur și simplu întâmplătoare, nu-i așa ?), simte o mare „poftă de ducă”, deși are tot ce-i trebuie în curtea așa-numitului Turbatu’ (proprietar de aprozar, părăsit de nevastă). Suntem în România profundă, unde pare că nu se întâmplă niciodată nimic și unde – totuși – se întretaie multe energii și culoare. Partenerul de dialog al orătaniei este curcanul cu nume bine ales – Socrates –, botezat astfel de un stăpân mare admirator al filosofului antic. Dialogurile dintre Bibi și Socrates au ritm, vivacitate, pot fi oricând transpuse în limbaj scenic, iar subtextul face deliciul cititorilor (sau, eventual, al spectatorilor). Înțeleptul curcan Socrates, deși practică o maieutică bine condusă, nu reușește să calmeze dorința de libertate a îndrăznețului cucoș, care va învăța pe propria-i piele (și pe propriile-i aripi) care este prețul acesteia. Simbolurile pe care Dumitru M. Vintilă le țese în text cu subtilitate dau profunzime unei nuvelete ce poate fi decodată în numeroase grile de lectură: socială, politică, filosofică, mitologică.
Un text amar, scris de un bun cunoscător al psihicului uman, este Damnatul, al cărui protagonist, numit Costinescu – fost turnător al Securității din perioada totalitară și racolator de elevi –, trăiește un adevărat calvar. Pe de o parte, nu se poate adapta la timpurile noi, îi lipsește senzația de putere absolută asupra oamenilor pe care i-o dădea acel statut; pe de altă parte, din torționar psihic al celor pe care-i ancheta (și în calitate de procuror) devine victimă a propriei nimicnicii. Ajuns într-o stare de degradare maximă (fizic și psihic), decăzut – după mai multe internări la Institutul de Psihiatrie – Costinescu încearcă să se adune. Un incident nefericit (intersectarea cu un grup de manifestanți așa-numiți antiglobaliști) și bătaia pe care o primește de la câțiva bărbați nemulțumiți de privirea lui insistentă confirmă destinul lui de damnat. Își va termina viața într-o secție pentru schizofrenici a spitalului de boli nervoase, realizând totuși faptul că toată viața s-a complăcut în statutul de canalie. Poate că replica finală, a lucidității provocate de traumă, este primul lui pas spre un alt statut: „Mi-am bătut joc de mine și de oameni. Mi-am păcălit conștiința și am încărcat-o cu fărădelegi. Sunt blestemat!” (p. 90) O dramă cu reflexe din destinul lui Raskolnikov, în care suferința poate fi o posibilă cale spre mântuire.
Personaje la fel de bine construite și creionate apar în „Cântecul de lebădă” al unui marțafoi (pamflet cu materialul personajelor) de la paginile 137-164. Autorul se focalizează aici pe mediul politic românesc din extremul contemporan, surprinzând cu acuitate practici și atitudini ale unui cuplu cu aspirații spre statutul de Președinte al României și de Primă doamnă: Cătălin și Cerasela Flecărescu, cei care își merită pe deplin numele… (asemănările cu realitatea sunt, evident, întâmplătoare…). Spumos ca o cupă de șampanie, pamfletul aduce în prim-plan aceste personaje autosuficiente, narcisiste, manipulatoare, lipsite de orice moralitate. Nimic nou sub soare în perioadele electorale și autorul ieșean se amuză copios pe seama personajelor sale, care calchiază viața reală: candidați ridicoli și soțiile lor, încredințați că sunt deținătorii adevărului absolut. În realitate, escroci care propagă concepte legionare, oameni defazați, nedemni de un asemenea statut. Semidoctul Flecărescu atinge culmea ridicolului când își comandă deja costume de președinte și se complace ca un „marțafoi” ce este în tot tămbălăul electoral organizat de camarila bine remunerată, care îl numește „președintele planetei”. Nici mai mult, nici mai puțin…
Spirit cultivat, cizelat prin lecturi și prin muzică, atent la sonorități, la frazări, Dumitru M. Vintilă nu poate să nu închine un text cu totul special limbii române. El, poliglotul, care folosește cu dexteritate româna, neogreaca, italiana, franceza, engleza (latina este limba lui de suflet), face o pledoarie impresionantă (p. 16-29) în favoarea păstrării purității limbii: „În zilele noastre, limba suferă cel mai mult din cauza complexelor, imbecilității și indolenței. Nu mai valorificăm nici bogăția semantică și nici frumusețea graiului românesc, deși avem un vocabular de peste 120.000 cuvinte. Din cele câteva mii folosite în mod curent, un procent însemnat sunt infiltrații străine, care înlocuiesc în mod inutil semnificația cuvintelor românești. Biata limbă suferă.” (p. 16)
Făcând un parcurs bine documentat prin evoluția limbii, îl invocă pe Eminescu și modul în care acesta satirizează snobismul multor tineri din secolul al XIX-lea: „Ai noștri tineri la Paris învață / La gât cravatei cum se leagă nodul”. Îl invocă, de asemenea, pe Kogălniceanu, pentru care limba este „duhul națiunii”, vituperând nihilismul obsesiv lipsit de discernământ din secolul XXI. Ardoarea cu care pledează pentru limba maternă poate să-i confere oricând lui Dumitru M. Vintilă titlul de „cavaler al limbii române”, al plasticității și muzicalității ei.
Prin varietatea tematicii, prin stilul impregnat de oralitate și prin excelenta stăpânire a tehnicilor narative, prin aptitudinile de observator atent al societății în care trăiește (pe care n-o cruță, asemenea lui Voltaire, în Franța Luminilor), dar și prin finețea cu care stăpânește, cultivă și manevrează limba, Dumitru M. Vintilă are un loc aparte în ansamblul prozatorilor români contemporani. Nu este întâmplătoare calitatea sa de membru al Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România, în fabulosul creuzet intelectual în care s-a născut și s-a format. Chapeau, maître !
Elena-Brândușa STEICIUC
