Un spectacol complex, polifonic, avangardist: „Cabaretul cuvintelorˮ, la Teatrul Municipal „Matei Vișniec” din Suceava

În 2012 apărea la Editura Polirom culegerea de texte ”Cabaretul cuvintelor” de Matei Vişniec, un adevărat omagiu adus limbajului, cel mai preţios instrument al fiinţei umane. Rescrierea textului la 13 ani de la apariţie cu dedicație specială pentru trupa Teatrului Municipal „Matei Vişniec” a avut ca rezultat un spectacol complex, polifonic, a cărui premieră a avut loc pe 18 și 19 octombrie 2025, la 10 ani de la înființarea instituției teatrale. Actorii suceveni şi-au folosit toate abilităţile întruchipând cuvinte/vocabule/termeni din toate registrele limbii române, mergând de la argou până la limbajul înalt. Regia a fost asigurată de autorul însuşi, care a investit tot arsenalul său de fantezie, inventivitate, răbdare, pasiune pentru un spectacol total. Aşa cum precizează el, „limba română este un tezaur identitar, dar dacă ar putea vorbi s-ar plânge de neglijenţele noastre faţă de ea.” Aşadar, dimensiunea lingvistică este primordială în ”Cabaretul cuvintelor”, un text-spectacol pe care îl consider o pledoarie pentru păstrarea identităţii, pentru folosirea corectă a limbii, oricare ar fi ea.

Cei pasionaţi de opera vişnieciană (în română sau franceză) au regăsit în spectacolul de pe scena teatrului sucevean numeroase ecouri intertextuale din poezia, proza şi toată dramaturgia autorului „cu rădăcini în România şi aripi în Franţa”. Apariţia lui Matei Vişniec în micul fragment video proiectat pe fundal – filmat în camera copilăriei şi adolescenţei din casa părintească, situată într-un cartier pitoresc al Rădăuțiului – este o primă imersiune în universul lui intim. În plus, este o mărturisire a crezului care-i ghidează viaţa: scrisul, creaţia, construirea de universuri nemaivăzute, nemaiauzite, nemaiîntâlnite prin cuvânt, prin jocul cu sonorităţile, invenţia, introspecţia – într-o libertate totală, moştenită de la avangardişti. Un dicteu automat care îşi are rădăcinile în adâncurile psihismului uman.

Fantezia de sunet, imagine, culoare și mişcare scenică – bine pusă la punct de coregrafa Alice Veliche, pe muzica lui Bobo Burlăceanu, cu ambianța sonoră asigurată de Claudiu Urse – a generat emoţii greu de stăpânit, pătrunzând până în cele mai intime fibre ale celor prezenţi în sală. De multe ori senzaţia spectatorului este aceea a unei ploi binefăcătoare de cuvinte sau a unei ninsori care îl vrăjeşte, făcându-l să pătrundă în cercul magic al poeziei, al creaţiei, al visului. Am descoperit astfel (şi) abilităţile regizorale ale lui Matei Vişniec, care a apelat la toate resursele posibile (imaginea şi pictura nu-i sunt străine), punând în scenă un spectacol construit cu maximă atenţie la toate detaliile. O „traducere” în limbaj scenic a pluralității de sensuri din texte. O mare şi binemeritată reuşită.

Decorul minimalist şi costumele în forme epurate, sugestive, îi aparţin scenografei Andra Bădulescu Vişniec, care a ales cele mai adecvate culori pentru personajele ce nu sunt altceva decât cuvinte, interpretate cu har, pasiune şi măiestrie de actorii suceveni: Bogdan Amurăriţei, alert şi vivace; Răzvan Bănuţ, posesorul unei voci şi dicţii bine lucrate; Horia Butnaru, unul dintre cei mai buni vorbitori de franceză ai TMMV; talentatele şi graţioasele Cristina Florea, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Clara Popadiuc; Alexandru Marin, mereu în rol, ca de obicei; Cătălin Ştefan Mândru, care ştie întotdeauna să delecteze spectatorii; Cosmin Panaite şi ghitara lui, imprimând un ritm antrenant spectacolului.

O particularitate a teatrului contemporan este rarefierea elementelor de decor. Spaţiul scenic a fost rezervat mişcărilor ample ale actorilor care în cabaretul imaginar au dat viaţă Majestăţilor lor – cuvintele – într-un dans final executat în ritm de charleston grefat pe swing și chiar twist, în ţinute de gală ce trimit spre Broadway, spre eleganţa şi decadentismul din interbelic. Spectatorul a fost scos din „bula” lui, deteritorializat şi invitat la reflecţie asupra existenţei, a creaţiei, simultan cu actorul şi autorul. Sensurile sunt captate, aşadar, de spectator prin toţi receptorii, în special cei auditivi şi vizuali.

Textele alese din totalitatea cărții nu sunt rezultatul unei decizii aleatorii. Majoritatea sunt trimiteri clare la liniile de forță ale operei vișnieciene, într-o fertilă transgresare a genurilor. Cuvântul utopie (interpretat magistral de Cătălin Ștefan Mândru) este introdus de autor printr-o invitație la mefiență, întrucât orice banchet plăcut dus la extrem se poate transforma în opusul lui, iar atmosfera se strică: domnul utopie devine autoritar, amenințător și își obligă oaspeții la munci brute, la „marea curățenie”. Evident, ca în poemul ”La masă cu Marx”, din volumul cu același titlu (2011), apare întrebarea obsesivă: „Și acum, cine spală vasele?” Nici Marx, nici Engels, nici Lenin, nici Stalin cu „ochiul lui unic” atent la toate mișcările burjuilor, ci invitații. Concluzia e simplă: „De aceea, vă spun: atenție, serile la domnul utopie se plătesc scump, iar plata se întinde pe două sau trei generații.” (p. 94).

Emoționantă este și secvența mariaj, când începutul relației maritale la Starea civilă este și un fel de barometru al sentimentelor, cuvântul da fiind rostit de actori în cele mai diverse moduri. Partea narativă a textului constituie didascalii pline de savoare: „Da-ul ei este tandru, parfumat și doldora de o imponderabilitate exhaustivă. Da-ul lui este sever, are gust de cărbune și șapte picioare înfipte în pământ.” (p. 135)

O altă trimitere spre sfera politicului este scena discursurilor, în care personajul politic sau aspirantul la acest statut se remarcă prin… incoerență și bâlbâială cronică. Atât Răzvan Bănuț, cât și Cristina Florea ne duc cu gândul la Agamiță Dandanache, mai ales prin replici de genul: „Domnilor, eu sunt total de acord, dar total de acord, dar cum să vă spun, sunt atât de, atât de… pentru că tot ce s-a spus înainte, tot ce s-a spus, ei bine…” (p. 169).

Fanatismul religios – un alt mare pericol al lumii contemporane – este denunțat de Matei Vișniec în De-a Dumnezeul, unde autorul trage din nou un semnal de alarmă: nu numai islamismul, ci orice tendință de a absolutiza, de a monopoliza sentimentul religios şi relația cu divinitatea a semenilor poate duce la un dezastru: „M-am săturat de dumnezeul tău. Și oricum, începi să mă enervezi cu dumnezeul acesta al tău. Prea e vizibil, prea se expune peste tot. – Și tu mă scoți din sărite cu dumnezeul tău. Te rogi tot timpul la un dumnezeu care nu are chip. Nu e normal. – Am plecat, nu mă mai joc cu tine niciodată. – N-ai decât să pleci. Nici eu nu mă mai joc cu tine niciodată.” (p. 187)

Poate cea mai spectaculoasă din punct de vedere al limbajului este secvența Mamă, căreia Cristina Florea i-a maximizat efectele. Matei Vișniec a sondat toate registrele limbii, a apelat la sinonimii, a notat locuțiuni ce includ termenul extrase din bogăția de sensuri ale limbii române, în tonalități tandre sau ironice, deschizând sub ochii spectatorului imensul lui dicționar subiectiv: „Cuvântul mamă trebuie folosit cu prudență. Până să-ți dea lacrimile. Că după aia, el nu mai spune nimic.” (p. 154)

Circularitatea spectacolului, revederea acelei plaje presărate cu nisipul fin al memoriei, coborârea cortinei peste spațiul iluziei, toate acestea au menirea de a resitua publicul în realitatea de toate zilele, după incursiunea în atmosfera misterioasă a cabaretului, unde a asistat fără doar și poate la un dans nupțial al sensului cuvintelor cu muzica, imaginea, culoarea. Nu este puțin lucru, dimpotrivă. Abia după începe revelația etajelor simbolice ale textului și ale spectacolului.

Fișa tehnică a spectacolului:

Elena-Brânduşa STEICIUC