Un singur nume: Iisus Hristos

În dimineața zilei de 10 decembrie 1968, Karl Barth cel supranumit „părintele teologiei dialectice” rostea pe patul de moarte: „Ultimul cuvânt pe care vreau să-l spun, atât din punct de vedere teologic cât și politic, este un nume: Iisus Hristos”. Așadar, cu puțin timp la trecerea sa la Domnul, un teolog protestant are în vedere numele cel sfânt al lui Iisus Hristos, și pentru mine acest lucru are însemnătate și mă „provoacă” la dialog.
Aș vrea să remarc aici în primul rând o admirație pentru un asemenea om de-al mărturisi pe patul de moarte pe Iisus Hristos, cu atât mai mult cu cât vine din partea unui protestant.
Nu aș putea să trec aici cu nevederea atitudinea noastră atât de superficială în ceea ce privește pe cei de alte confesiuni, precum un protestant, un musulman sau de o altă conformație religioasă. Cred că uneori exagerăm și considerăm că cineva ne „fură” religia și identitatea religioasă, de vreme ce nici noi nu avem prea mult respect față de ceea ce suntem, și anume, creștini, cei ce ne-am pecetluit sufletul și entitatea noastră pentru totdeauna cu Iisus Hristos, pe care însuși sutașul roman îl mărturisește atât de frumos: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era acest om. Pe de altă parte, admirația mea se leagă și de un alt aspect: de ce tocmai Iisus Hristos este ultimul mărturisit?
Piatra credinței
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, așa cum este descris în Sf. Scriptură este cu siguranță singura noutate sub Soare. Privit de unii evrei ai timpului său ca un Împărat care-i va elibera de sub tutela romană, de alții ca un simplu Mesia de care aminteau profeții, iar de unii (prea puțini la număr) ca Fiul al lui Dumnezeu, Iisus Hristos este Persoana care a deschis o nouă eră și anume, era iubirii reciproce și a iertării necondiționate. Iisus Hristos este piatra cea din capul unghiului, piatra credinței, începătura vieții noastre. „El este în fiecare din noi izvorul binelui, al efortului spre dobândirea virtuților, pe El clădim trupul virtuților” (Pr. D. Stăniloae, Filocalia 7, nota 40, p. 122). Nimic nu pare mai înspăimântător diavolilor decât numele lui Hristos.
În numele Său și prin El, în numele Sf. Treimi ne pecetluim atât în Taina Botezului, cât și prin săvârșirea Sf. cruci. Din orice colț al Bisericii ne veghează Fiul lui Dumnezeu: de sus, din înălțimi, amintindu-ne că El este Pantocratorul (așadar a toate creator), de pe tronul Împărătesc amintindu-ne de demnitatea Sa de Împărat, de pe Tronul Maicii Sale și din icoana Maicii Domnului, indicându-ne mereu scopul întrupării Sale, de pe Sf. Masă amintindu-ne de Euharistia cu Sine și de cele suferite în timpul Patimilor Sale, și de pe Sf. Cruce a iconostasului, arătându-ne pecetea Sa de care ne sprijinim în urcușul nostru spre cele duhovnicești.
Necesitatea ființei umane de a nu trăi singur, ci cu Hristos
Rugăciunea către Fiul lui Dumnezeu este rugăciunea închinată Sf. Treimi, iar rugăciunea închinată sfinților este rugăciunea în care se face simțită prezența lui Iisus ca model al Sfinților, dar și ca Prietenul apropiat al acestora. Iisus Hristos este cel dorit de creștini, în numele căruia mulți martiri, cuvioși și cuvioase și-au lăsat toate ale lor și au urmat Lui, au imitat Patimile Lui, postul Său de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, pentru a primi cununa Împărăției din mâinile Fiului lui Dumnezeu. În scrierile filocalice, numele lui Iisus este aproape la fiecare rând, în fiecare opinie, în fiecare gest pentru că oamenii cei sfinți nu au căutat nimic altceva decât trăirea cu adevărat creștinește a noii vieți la care ne-a chemat însuși Dumnezeu, prin Fiul Său: Fiți, dar voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este (Mt 5:48).
Iisus Hristos săvârșește minuni inclusiv la răstignirea Sa: nu acuză pe nimeni, ci se roagă pentru toți; nu devine indiferent față de durerea mamei Sale, ci o încredințează ucenicului iubit; nu acceptă „calmantele” crucificării, ci își duce jertfa până la capăt; natura se schimbă, își acoperă „fața”, căci Soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat; convertește sutașul roman care dă mărturie a adevărului despre El, și mai mult, primește în Împărăția Sa, pe cel ce într-o secundă „fură” un loc în Împărăția Fiului.
Mărturisirea lui Karl Barth a numelui lui Hristos înainte de moartea sa, îmi atrage în mod sincer tot respectul pentru un asemenea gest, pe care nu îl văd superficial, ci o necesitate a ființei umane de a nu trăi singur, ci cu Hristos. Este dacă vreți o recunoștință a celui ce toată viața sa l-a avut în vizor prin tot ce a săvârșit, prin tot ce a predat, prin tot ce a scris pe… Iisus Hristos. În fond, nu acest obiectiv trebuie să-l aibă orice creștin?
(Alexandru PRELIPCEAN)