L-am cunoscut pe părintele Paisie Olaru, un sfânt al veacului XX, în anii ’80, când mă pregăteam pentru examenul de admitere la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț. Am poposit de câteva ori, mai ales în timpul vacanțelor, la Sihla. Părintele Paisie era încă în putere, în ciuda vârstei, care depășise ceva peste 80 de ani. Urca și cobora în fiecare zi, cel puțin de două ori, scara făcută din lespezi de piatră de la bisericuța dintr-un brad până la biserica mare a Schitului Sihla, unde asculta dimineața Liturghia, iar noaptea, Miezonoptica și Utrenia.
Locuia sub stâncile Sihlei, în apropierea bisericuței dintr-un brad, acolo unde era liniște deplină și unde rugăciunile suiau lesne către Împăratul Veacurilor. De multe ori de brațul meu s-a sprijinit bătrânul, mai ales noaptea când urca sau cobora către biserică. Îl urmăream și îi ceream să îmi dea cuvenita binecuvântare, acea rugăciune plină de bunătate a părintelui celui bun în care cerea să „binecuvânteze căsuța voastră, măsuța voastră, călătoria voastră, dar mai ales un colțișor de Rai să vă rânduiască vouă Domnul…”. Trăia într-un rai al rugăciunii, într-un rai al simțămintelor profunde, intense și, în același timp, ascunse de ochii oamenilor. Părintele Paisie, duhovnicul cel bun și mare, dorea și altora să se bucure de această stare de lumină și de vedere a frumuseții Raiului. Spunea uneori: „Să ajungem până la ușa Raiului și dacă am ajuns la ușă să ne ținem tare de clanță și să strigăm: „Ușa milostivirii deschide-o nouă….”. Spunea alteori să dea Dumnezeu să avem un loc măcar acolo unde ține Stăpânul mătura, dar să fim înlăuntru și nu afară. La puțin timp după aceea, părintele, încercat de o boală grea și de mulțimea anilor care s-au adăugat, a fost nevoit să coboare din chilia de lângă bisericuța dintr-un brad și să locuiască mai aproape de biserica cea mare a Schitului Sihla, acolo unde se înalță astăzi clopotnița de la intrare în schit, construcție care în anii de care vorbesc nu exista.
După aceea a venit vremea suferințelor, iar în ultimii cinci ani ai vieții, părintele a coborât să locuiască la Mănăstirea Sihăstria, într-o chilie care se afla în apropierea iazului. Acolo a fost îngrijit de către ucenicul cel credincios, un monah de o rară bunătate, părintele Gherasim Bulearcă, împreună cu maica Maria, o călugăriță pe care avva o educase în spiritul autentic monahicesc. Atunci l-am mai văzut pe părintele Paisie de câteva ori. Nu a mai coborât din pat din cauza bolii și a mulțimii anilor. A suferit de arterită și mulți ani au fost pentru el o adevărată pregătire înaintea întâlnirii cu Mântuitorul Hristos. Se ruga mult, îi primea la mărturisit pe unii călugări și mireni, iar în ultima parte a vieții nu a mai putut face nici aceasta.
Am avut bucuria și privilegiul ca în ultima perioadă a bătrâneților sale să intru în chilia sa și să primesc binecuvântarea. Vorbea puțin, era un om de o discreție rară. La el nimic nu era spectacol, totul era dedicat Mântuitorului Iisus Hristos. Se închidea în cămara sa și acolo, nevăzut, se ruga în taină. Mi s-a spus de multe ori că nu a fost văzut niciodată dormind, în afară de ultimii ani ai vieții. Nu făcea nimic de ochii înșelători, schimbători, ai oamenilor. El și-a trimis din vreme comoara inimii lui, rugăciunea și celelalte virtuți, către Mântuitorul. Mânca puțin, nu râdea niciodată. Nu irosea cuvintele, doar atunci când era nevoie de un sfat, de o rugăciune sau de o povață spre cele duhovnicești. (arhim. Timotei AIOANEI)
