Ultimul lucru pe care doream să-l văd era o manifestare grobiană a lui Gigi Becali, de exprimare a bucuriei pentru titlu, cu burta pe-afară. Se pare că, până la urmă, pretenția sa de a fi numit Gheorghe nu e eligibilă, el neizbutind să omoare balaurul din conștiința sa. Păcat, apreciasem și chiar mă impresionase puterea sa de a-l păstra pe Gâlcă în momente de cumpănă, după cum mi-a plăcut și afirmația sa că nu va mai influența destine, fiecare fiind responsabil de al lui. Asta până când s-a apucat să sune pe la televiziuni (o luăm de la capăt…) ca să se laude, înainte de meciul teoretic capital de la Iași, că numai datorită lui Steaua se mai află în lupta pentru titlu, ba și cine va fi viitorul antrenor. Oare atât de puțin îl duce capul pentru a realiza cât rău produce sau pur și simplu nu îi pasă?! Nu iese în avantaj nicicum.
Spuneam că meciul de la Iași era doar teoretic decisiv pentru că nimeni nu-și imagina scenariul de la Târgu Mureș. Dacă echipa ardeleană ar fi câștigat meciul cu Oțelul, m-aș fi bucurat pentru încă un oraș trecut pe harta fotbalului nostru, pentru Ciubotariu, un antrenor cu un bun-simț rar în branșă. Dar, de data asta, speram să mă bucur pentru celălalt antrenor, colegul meu de generație, un alt om în adevăratul sens al cuvântului. Dacă meciul de la Iași a fost o luptă oarbă, cu unii jucători de bază, aceiași, ca niște găini fără cap (dar Popa s-a scos la ultima impresie, în finala Cupei), la Târgu Mureș, până la golul doi al gălățenilor, a fost canonadă! Dorința prea mare a generat disperare și a mai lipsit și stropul acela izbăvitor de noroc. S-a pierdut trenul care oprește o dată-n viață…
Da, Steaua a terminat pe brânci, dar Gâlcă a fost sabotat tot sezonul de conducerea din pușcărie prin vânzarea continuă de jucători, dar și de o parte a jucătorilor rămași. Iar Steaua lui 2014-2015 chiar a fost una prizabilă, fără Meme, fără Reghe și consoarta, suficient de mult și fără Becali. Sigur îmi va lipsi. Și iată că a câștigat și Cupa, ca să fie ceva într-adevăr de referință.