Un senior

Titlul de Doctor Honoris Causa, recent acordat de Universitatea de arte „George Enescu” profesorului Ion Toboșaru, pare a fi fost din totdeauna gândit și croit pentru a omagia personalitatea și opera unui astfel de intelectual cu solidă formație clasică, unui „boier al spiritului”, considerat, de cei ce-l cunosc cu adevărat, un „teatrolog cu inimă inteligentă”. De regulă, inteligența este asociată cu funcțiile creerului, inima rămânând responsabilă de guvernarea afectelor. A spune „inimă inteligentă” (formularea îi aparține lui Florian Potra) înseamnă a recunoaște că, de fiecare dată, judecata critică este trecută și prin filtrul sentimentului, astfel producându-se catalizarea aptă să confere căldură umană oricărui text al profesorului – fie că-i vorba de eseistică, de cronică teatrală, de curs universitar ori – se putea altfel? – de poezie. Nu l-au interesat niciodată lucrurile mărunte, intrigile, fleacurile, coteriile, oscilațiile box-office-urilor, conjuncturile. Ai zice, parcurgând cele 1200 de pagini (!) reunite sub titlul „Contururi spectacologice crepusculare” (Ed. „Tempus”, Ploiești) că lumea teatrului românesc nu-i traversată de accidente, cabale, gonflări artificiale, aranjamente… chiar de culise – Ion Toboșaru o examinează olimpian, de sus, atent doar la articulațiile majore ale fenomenului și ignorând programatic ceea ce ar putea coborî teatrul în prea lumeasca împărăție a nimicului banal. Dar de ce contururi crepusculare? Thalia să fi ajuns pe traiectorie descendentă, după apus urmând intrarea în umbra eclipsei eterne? Blaga spunea (în „Discobolul”) că, pe timpul eclipsei, nu soarele este atins de întuneric, ci acei care-l privesc. Chiar dacă teatrul traversează vremuri mai puțin faste, vinovăția nu-i aparține în totalitate. De altfel, de aici cred că începe a doua sugestie a titlului. Anticii confereau crepuscului nu numai înțelesul de post-amurg, ci și acela de pre-ziuă. Contururile spectacologice crepusculare conțin, in nuce, și credința în lumina zorilor ce or să vină – necesara resurecție. Coborând în public, urmează, firesc, pledoaria de-a dreptul singulară pentru revitalizarea retoricii în comportamentul extra-scenic: „Discursul juridic, politic, etic, religios, academic, didactic, panegiricul – reclamă experiență superioară, căci Retorica implică artă (tehne, ars) și deopotrivă știință (scientia). Reflecțiile cu privire la studiul retoricii, azi disciplină teoretică și experimentală, îmi sădesc convingerea necesității de a erudi generația tânără din Universități și Academii în lumina retoricii moderne.” Fie auzit! Simpla trecere în revistă a titlurilor așezate de I. Toboșaru pe coperta cărților sale înfățișează o arie a preocupărilor ce-l individualizează net în agitația superficială ce înconjoară din totdeauna lumea cu sclipici a scenei: ”Principii generale de estetică” (1978), „Introducere în estetica teatrului contemporan” (1981), „Consemnări. Arta teatrului contemporan” (1982), „Contururi teatrologice” (1983). Dar, pentru a-i creiona profilul cât mai aproape de adevăr, se cuvine să așezăm, în același raft de bibliotecă, cele nu mai puțin de 26 (!) volume de poezie, începând cu „Autumnale”, debutul la Ed. „Junimea” în 1985, și până la „Rondeluri antume – epilog redundant”, Ed. „Muntenia & Leda”, 2003. Că nu e om să nu fi scris o poezie! Lirica lui Ion Toboșaru, clasică prin solemnitate, echilibru, armonie, claritate și parnasiană prin fastuosul decorurilor, este, în bună măsură, un omagiu adus Eros-ului. Doina Modola o consideră „Licoare amăgitoare, ce se naște din euforii; un mod tandru de a trăi și de a se mântui în imaginar.”
Ion Toboșaru – un senior al spiritului.