Un urmă cu exact un secol, curtea Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou de la Suceava se umplea cu peste 2.000 de oameni aduși cu forța de jandarmi pentru a reînnoi jurământul de credință al românilor față de Casa de Habsburg, care la acea vreme avea în administrare acest teritoriu.
„Voluntarii” care au participat la adunarea de la Suceava din 22 noiembrie (stil nou) 1914 au fost aduși cu trei garnituri de tren, dinspre Cernăuți, Putna și Vatra Dornei. Au participat în jur de 2.000 de oameni sub președinția primarului din Câmpulung Moldovenesc, Gheorghe Huțu. Sub același pretext că românii doreau să își reînnoiască jurământul de credință față de Casa de Habsburg, așa cum făcuseră cu 140 de ani înainte, autoritățile urmăreau să demonstreze României că etnicii români din Bucovina sunt loiali Austro-Ungariei și să forțeze Guvernul României să intre în război alături de Puterile Centrale.
„Adunarea de la Suceava reprezintă o încercare disperată a autorităților militare austro-ungare de a-și asigura loialitatea supușilor cu orice preț. În realitate, mulți suceveni au trecut în România și s-au înscris în corpurile de voluntari care vor lupta în armata română în 1916”, a spus lectorul Radu Florian Bruja, de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava.
Cei care au organizat această manifestare au urmărit nu doar să capete o imagine bună pe lângă Curtea de la Viena, ci și să pună capăt știrilor care ajungeau în România dinspre Bucovina.
„Un alt scop al acestei adunări a fost contracararea propagandei duse de refugiații români din Bucovina care au ajuns pe teritoriul României și care au dezvăluit abuzurile la care erau supuși de administrația militară condusă de colonelul Eduard Fischer”, a mai menționat universitarul sucevean.
Adunarea a fost popularizată în presa vieneză a timpului sub titlul „Manifest de credință față de imperiu din partea țărănimii române din Bucovina”.
Bucovinenii, trimiși la moarte sigură pentru un țel care nu le aparținea
Inițial s-a dorit ca fiecare sat să trimită 50 de persoane la manifestarea de la Suceava, jandarmii ridicând locuitori din Berchișești, Cacica, Capu Câmpului, Capu Codrului, Corlata, Drăgoiești, Gura Humorului, Ilișești, Mănăstirea Humorului, Măzănăiești, Solca sau Vatra Dornei. Aceștia au fost îndemnați să se înroleze în corpul de voluntari români de primarul din Fundu Moldovei cu următorul apel: „Satele și orașele au rămas aproape fără brațe. Dacă ar veni dușmanul, atunci n-are cine să dea o împușcătură și să ne apere. De aceea fac propunerea să formăm un batalion de legionari români, care să facă ceva exerciții cu armele și în caz de nevoie să ne apere vetrele, femeile, mamele și copii noștri”.
Înrolarea se baza pe voluntariat și avea drept scop solidarizarea populației Bucovinei cu autoritățile imperiale în lupta împotriva armatei țariste. Organele jandarmeriei urmau să se ocupe de înscrierea în două corpuri, unul format din ucraineni și huțuli, cel de al doilea din români, care să lupte împotriva rușilor în condițiile revenirii acestora în Bucovina. Recruții cu vârsta între 24 și 42 de ani au depus jurământul față de drapelul austriac și au fost înarmați cu armament vechi, demn de un muzeu militar, și instruiți precar. Scopul autorităților era dublu: să asigure două corpuri de voluntari care ar fi luptat cu armatele țariste și de a-și asigura forțat loialitatea ucrainenilor și românilor. Primii erau atrași de propaganda panslavistă lansată de armatele imperiale ruse, iar românii așteptau de la Regatul României eliberarea.
Soarta acestor voluntari a fost neagră. Ei au fost duși la Câmpulung, pe 2 decembrie 1914, și au fost nevoiți să lupte împotriva „tăvălugului de fum” rusesc în ianuarie, majoritatea fiind uciși în luptă, sau ca partizani, deoarece rușii nu i-au recunoscut drept combatanți ai armatei regulate. Cei care au scăpat din luptele de la Gura Humorului, Frasin, Frumosu, Argel, Câmpulung s-au refugiat peste Rarău, pe teritoriul României.
Contextul istoric care a dus la adunarea din 22 noiembrie
În anii Primului Război Mondial, Bucovina a cunoscut calvarul și distrugerile operațiunilor militare în trei ocupații succesive rusești: iunie-septembrie 1914, septembrie 1914-februarie 1915 și iunie 1916-august 1917. În aceste condiții, în toamna anului 1914, după ce armata rusă s-a retras, autoritățile austriece au vrut să se asigure de loialitatea locuitorilor provinciei. Guvernatorul Bucovinei a autorizat convocarea a două adunări populare, una la Seletin, în județul Rădăuți, și una la Suceava, la care să cheme populația civilă sub arme.
Lectorul Radu Florian Bruja a concluzionat că „adunând la un loc naționalități diferite, armata austro-ungară angajată în război a dat dovadă de neînțelegere a realităților. Acțiunea din noiembrie 1914 din Bucovina demonstra, în ciuda coeziunii din august 1914, că popoarele Monarhiei habsburgice începeau să se agite și să-și manifeste nemulțumirea față de prelungirea războiului și față de represiunea la care erau supuse unele naționalități. Românii bucovineni, ca și cei ardeleni, erau în primele linii datorită defecțiunii României care își dorea desăvârșirea unității naționale”.
Apelul lui Aurel Onciul către locuitorii Bucovinei
Pentru a-i convinge pe oameni să participe la această adunare, Aurel Onciul, un personaj controversat al acelor vremuri și care mereu a acționat împotriva intereselor românești, a lansat un apel plin de minciuni.
„Țăranilor români!
Muscalul a intrat în țară și voiește să răpună împărăția. Iar căzând Austria, cade și ea și întreg neamul românesc. Căci nu poate încăpea îndoială că peste scurtă vreme după căderea Austriei muscalul va înghiți România, dimpreună cu Ardealul și Bucovina, făcând astfel capăt neamului nostru.
De aceea noi, țăranii din Bucovina, am fost și rămânem pururea credincioși împărăției. Tot de aceea ne-am fi așteptat ca, în războiul groaznic între muscal și împărăție, oastea românească, ca să apere neamul, va lupta umăr la umăr cu oștile împărătești; când acolo, auzim că la București o seamă de oameni asmută din răsputeri împotriva Austriei, că vor ca România să se lege cu muscalul, cerând totodată ca oastea românească să intre în împărăție ca să ne scape de jugul sub care pretind ei că am geme.
Față de această încercare de sinucidere a neamului nostru, noi, țăranii din Bucovina, trebuie să ne ridicăm glasul și să le spunem domnilor de la București că noi nu ne clintim în credința noastră pentru împărăție, că ne împotrivim oricărui amestec în treburile noastre și că dorim din suflet ca oastea românească să lupte alături de feciorii noștri din oastea împărătească.
Ca să ne împreunăm glasurile, vă chemăm pe duminică, în 9/22 noiembrie 1914, la 2 ceasuri după amiază, la Suceava, în Sala de gimnastică la o adunare țărănească”.
Colonelul Eduard Fischer, avansat la gradul de general pentru „meritele” de pe frontul din Bucovina
Misiunea de a coordona trupele de voluntari a fost preluată de colonelul Eduard Fischer. Practic, acesta a trimis la moarte sigură mii de români, numai că autoritățile austro-ungare au văzut aceasta ca un act de bravură. Ca urmare, până la finele războiului, Eduard Fischer va fi avansat la gradul de general.
La data de 25 octombrie 1927, generalul Fischer a primit titlul de Cavaler al Ordinului Maria Terezia. În 1935 și-a publicat cartea de memorii „Război fără armată: apărarea Bucovinei de către mine împotriva rușilor”, ceea ce spune totul despre modul în care Eduard Fischer a perceput evenimentele care au provocat atâta suferință locuitorilor Bucovinei.
