UN SCANDAL…

… artistic a izbucnit la Iași. La „Ateneul Tătărași”, regizorul Benoit Vitse (directorul așezămîntului cultural) a montat piesa „Evangheliștii”, de Alina Mungiu. Text controversat. L-am citit și-l consider reprezentabil – în sensul că această scriitură deșteaptă, premiată de UNITER, poate oricînd să se așeze la temeiul unei reprezentații teatrale. Depinde cum îl tratezi scenic. Autoarea își ia măsuri de precauție și plasează acțiunea, să-i spunem, iconoclastă, la suficientă distanțare în timp care să permită și să justifice ivirea altor puncte de vedere asupra cunoscutelor teme biblice. Multe dintre ele șocant rafistolate. Iată subiectul: undeva, tîrziu, în Antiohia, patru învățăcei (Ioan, Marcu, Luca și Matei) sunt încurajați să scrie cîte o „evanghelie” în viziune proprie privindu-l, desigur, pe Isus. Misie pe care o iau în derîdere și o coboară în derizoriu. Surprize: nu Isus a fost cel răstignit pe cruce, ci tîlharul Baraba. Cina cea de taină sugerează un adevărat masacru și Pavel (apostolul?!) îl ucide pe fiul Domnului. Totul se derulează (în spectacol) pe un fundal sonor (acordeon) de crîșmă periferică. Cum se vede, de aici încolo nu mai discutam despre text, ci doar despre năzdrăvăniile regizorului. Cînd îi spală picioarele lui Isus, Maria Magdalena îi aplică și-o felație (dacă tot era pe-acolo…). Personajele evoluează ba în costumul lui Adam (apostolul Pavel apare cu fundul gol), ba îmbrăcați în pantaloni călcați la dungă, în planul al doilea sunt sugerate obsesiv acte sexuale, apostolii trag din țigara uitată în colțul gurii (anacronism voit? tutunul nici n-ajunsese în Europa…) și tot așa mai departe. „Este libertatea de creație a regizorului!” – afirmă adepții spectacolului. „Blasfemie” – strigă, ofuscate, și Biserica Catolică, și Biserica Ortodoxă, prin chiar luarea de poziție a Patriarhului Teoctist. Scandalul îi priește de minune spectacolului, iar regizorul Vitse se întreabă nonșalant „Ce are Biserica cu teatrul?” Întrebarea i s-ar putea întoarce imediat: „Ce are teatrul cu Biserica?” Adevărul este că interpretări și reinterpretări mai mult sau mai puțin iconoclaste au curs gîrlă de-a lungul secolelor. În anii noștri, romanul polițist la modă (prost, dar bine scris – se poate și așa ceva!) „Codul lui Da Vinci” îl însoară pe Hristos cu Maria Magdalena. Posibil – la vechii evrei, celibatul era de-a dreptul exclus – dar fără nici o urmă de temei documentar. Și „Codul lui Da Vinci” a fost vehement contestat de Biserica Catolică – ceea ce nu înseamnă ca, vreodată, cineva va propune arderea cărții, iar limitele re-interpretărilor ar avea, din plecare, restricții. Totuși, există anumite limite. Care țin, înainte de orice, de bunul simț. Este foarte simplu să atragi atenția muritorului de rînd și să șochezi atunci cînd, dacă toată lumea vede alb, tu să spui că-i negru. „Iată ce curaj!” – s-ar minuna mai ales snobii și cei ce se feresc cu groază de catalogarea „depășiți”, „rămași în urmă”, „inamici ai noului”. Cei care raționează cît de cât normal, și-ar putea pune întrebarea legitimă „la ce bun?” Libertatea de creație a scriitorului a fost (la noi, cu o cezură de 50 de ani) si rămîne intangibilă. Cînd textul devine spectacol artisticește precar și amintind mai degrabă de orgiile sexuale ale gurului Bivolaru, depărtîndu-se de intențiile scriiturii, atunci societatea are, și ea, dreptul să opineze că-i vorba de un atentat la adresa unor temeiuri sacre, cufundate abuziv în pornografie. Astfel de așa zise „experimente” pot fi oricînd încercate într-un teatru particular, nu într-un așezămînt cultural de cartier, subvenționat de Primărie, avînd misie și public specifice. Nu-mi plac interdicțiile bisericești de orice fel si vreau să cred că n-o să reedităm polemici demne de bizarul „Proces al maimuțelor”, dar nici nu-i cazul să acceptăm viziuni regizorale suspectabile și de obsesii personale, și de dorința șocării cu orice preț a spectatorului nedumerit. Libertatea nestăvilită de creație a condus, deocamdată, mai ales la descătușări de sorginte porno. Vom lua seama, mai devreme sau mai tîrziu și o vom utiliza în concordanță cu dezideratul suprem al literaturii: adîncirea cunoașterii umane. Deocamdată, ne aflăm într-un punct cît se poate de bine marcat și conturat de spectacolul ieșean cu „Evangheliștii”.