Un român avea o vacă

Amintiri de pe vremea când pășteam vaca. Se întâmpla în urmă cu aproape 70 de ani. Ca pe mulți din generația mea, născuți pe timp de război și crescuți la vreme de cruntă secetă, nu m-a ocolit boala sărăciei și-a tuturor lipsurilor – tuberculoza. Am făcut o formă extra-pulmonară, și statul român, așa amărât cum era, ne-a ținut pe toți cei asemenea mie, verile, câte două luni, în colonii sanatoriale la mare, unde eram îndopați cu untură de pește și lapte conservat trimis în cutiuțe strălucitoare de Ajutorul American. Când a aflat bunica dinspre mamă, Domnica Grămadă, a alertat familiunea că „băietu’ de la Ițcani îi bòlnav și tre’ să bee lapte adivărat, nu pomeni conservate. Drept pentru care s-a luat hotărârea să fiu împroprietărit cu una vacă, urmând ca bunicul Costache să asigure logistica transportului până la livrarea la domiciliu.
Trăind în umbra Dealului lui Vodă, deci, în preajma Cotnarilor, bunicu-meu nu prea bea apă până prin mai-iunie, când secau poloboacele. Fusese pădurar la Zagavia, acum era dascăl la biserica din Scobinți; el m-a învățat să citesc, dar cu litere chirilice. Cum, la patru ani, știam Tatăl Nostru pe de rost, mi-a adus un ceaslov din veacul XVIII, în care rugăciunea era tipărită în română pe ultima filă. Urma să potrivesc literele slavone cu sunetele românești. Ceea ce am și făcut; peste decenii, când am început, la Filologie, descifrarea vechii limbi slavone, profesorul Zacordoneț nu pricepea cum de mă descurc fără ezitare, de la prima vedere (credea el!) prin pădurea de tilde și de litere clădărite una în cârca celeilalte…
Costache Grămadă nu era înzestrat cu adevăratul har al beției. Niciodată nu bea de unul singur: iubea doar taclalele de la crâșmă. Acolo era singurul loc în care avea un cuvânt de spus (povestea frumos, cursiv și colorat), fiindcă acasă glăsuia numai adevăratul cap al familiei, apriga Domnica, bietul Costache având drept cel mult la un firav vot consultativ.
Și iată că-n zorii unei dimineți de luni, zi în care nu se fac nici botezuri, nici nunți, nici înmormântări, moș Costache înjugă boii, o leagă pe Joița în urma carului și, după ce ascultă smerit predica soaței care-i înfățișa una câte una primejdiile drumului (crâșmele, adică) o pornește înțelepțește, iavaș-iavaș, către bănuitul și necunoscutul Ițcani, unde nu fusese niciodată. În zbor de pasăre, să tot fie vreo 80-90 de km, numai că drumu-i cotigit rău și bunicu-meu a trebuit să-ntrebe din om în om încotro-s Ițcanii, precum ostașii ruși ale căror prime vorbe erau întotdeauna „Gde Berlin?” Drumul prin codrii Zagaviei, unde fusese pădurar, îi era de-a dreptul familiar. N-a poposit decât să-și tragă sufletul boii și vaca, la o prisacă a nu știu cui, cuscru cu nu știu cine din partea unor veri ai Domnicăi, prilej cu care paharul de vorbă s-a tot umplut și deșertat până-n faptul serii. „Coane Costache, doar n-o să treci noaptea Siretul prin vad. Iaca, avem și balercuța aiasta…”
A doua zi, după prânz, a ajuns la Lespezi. Mai fusese pe-acolo, așa că a cârmit direct către crâșma lui Petrache. Nu l-a mai găsit printre cei vii, la tejgheluță l-a aflat pe „sin Petrache”, drept pentru care au înșirat până după apusul soarelui amintiri despre răposatul. Joița, vacă tânără, focoasă și-n puteri, a avut nenorocul să întâlnească sub dealul cimitirului evreiesc buhaiul comunal. Noroc că dumnealui muncise din greu la îndeplinirea îndatoririlor obștești, așa că n-a dat nici o importanță frumoasei necunoscute din Scobinți. Joița însă, adulmeca isteric cu nările în vânt și mai-mai să răstoarne carul, dacă nu se rupea funia. Bunicu-meu a izbutit s-o găsească târziu, în ograda unui hohol ce-o adunase de pe ulițe și voia plată pentru fân, adăpare și găzduire. Cerea 3 lei, Costache i-a dat un leu jumate. După care, moara fiind aproape, a rămas să înnopteze printre căruțașii ce-și așteptau rândul la măcinat.
A apărut cofa de molan, moș Costache, cu atâta lume în jur, i-a ținut pe toți la povești până ce a încetat să orăcăie motorul ofticos la morii… Într-o frumoasă amiază de sâmbătă, bunicu-meu Costache Grămadă a ajuns cu vaca la Ițcani… (continuare în tableta viitoare).
P.S.
Pe vremea în care Coana Leana vindea semințe în gară la Găești, se organizau baluri ale tinerimii ce aveau să se consemneze mai târziu în cronici drept muguri ai trecutului revoluționar ceaușist. Punctul culminant îl constituia încununarea (de fapt, desemnarea) „reginei balului”, când se alegea cea mai faină dintre toate frumoasele Găieștilor. Odată a fost aleasă și Coana Leana, după protocolul obișnuit, adică în funcție de numărul cărților poștale ilustrate achiziționate de la standul cu triplu îndoit. Desigur, banii nu-i aduceau catindata, ci, la concurență, flăcăii precum Nicu din Scornicești, dornici să sărute nurii și condurul prințesei. Cu mare întârziere, metoda renaște: dl Georgescu era cât pe ce să se aleagă prezidentul balului românesc datorită tele-cartolinelor TikTok afluite generos dinspre sponsori îndoielnici! Marile spirite se întâlnesc!