Un român avea o vacă (2)

Cel mai greu i-a fost vacii să treacă de Dolhasca, unde vinerea-i iarmaroc. Văzând-o pe Joița cu ugerele pline, legată-n urma carului, toți credeau că-i de vânzare. Oferte, insistențe, propuneri de adălmaș. Samsarul localnic Leibovici a izbutit să-l aducă pe bunicu-meu în răcoarea bufetului pe zidul căruia încă nu se ștersese inscripția roșie „Votați soarele!”: „Las-o încolo de văcuță, n-o vinzi, n-o vinzi, mai degrabă m-ar interesa boii, cât ceri pe boi?” Moș Costache s-a ținut tare și, chiar dacă Leibovici i-a turnat când molan, când samagoncă, a izbutit, cum-necum, să se urce aburce în car; boii, simțindu-l, au pornit-o în pas domol, numai că… spre Fălticeni. Când s-a mai dezmeticit, trecuse de Vămeni. Întrebând iarăși Gde Berlin? a trebuit să se întoarcă, pierzând altă jumătate de zi. A ajuns, în cele din urmă, la Ițcani, și-a dus vaca mai întâi la gară, numai că taică-meu nu era-n tură. A adăpat-o pe Joița la cișmeaua peronului și vaca, recunoscătoare și mulțumită, a trântit ditamai balega jumate pe „bomba” unui macaz, cealaltă jumătate pe condurii doctorului Shechter, oprit să-și verifice biletele la cinematograful gării (că numai la Ițcani și la Copenhaga funcționau cinematografe în incita stației feroviare…). După cum ne-a istorisit mai târziu bunicul, s-a lăsat cu scandal, așa că a șters-o, parcând carul și boii în parc, iar el, cu vaca de funie, a găsit școala, unde era recreație și doamna ’văstoare Iacoban mai-mai să leșine văzându-și tatăl neanunțat și, mai ales, vaca. Sar peste amănuntele preschimbării magaziei din curte în grajd (a trebuit dărâmat un perete pentru lărgirea ușii), sar peste totala nepricepere a mamei într-ale mulsului, sar și peste boscorodeala tatei („Ce să spun, că nouă, târgoveți fiind, taman vacă ne trebuia!”), de unde a ajuns apoi la stabilirea strategiei pentru hrănirea vacii. Învățam după-amiaza, așa că, în zori, porneam desculț, lipa-lipa, cu vaca la păscut „pe zona” căii ferate. Plin de bune intenții, trăgeam de funie până-i potriveam botul în dreptul celui mai ochios mănunchi de buruian, numai că dumneaei refuza de-a naibii orice meniu impus, spre a molfăi tot soiul de alte verdețuri pricăjite. Oricum, nu-i erau de-ajuns, așa că întreaga familie s-a pus în slujba vacii-cadou. Adunam cu trudă, de pe margini de șanț, câte-un sac de buruian, ca să-l vedem topindu-se în câteva clipite. Tata tocmise un acar să rânească în grajd și să ducă gunoiul, cu tărăboanța, în nevolnicul pârâiaș din fundul grădinii, care, până la 1918, despărțise România de Austro-Ungaria. Numai că putoarea rămânea taman cât să strâmbe nasul vecinilor. Ei ne-au turnat, fiindcă ne-am trezit cu țidulă de la Primărie precum că s-a stabilit cota de lapte pe care Joița va trebui s-o furnizeze statului. Nepredarea cotei se consideră sabotaj! Brrr! Vaca ajunsese teroarea familiei; toți trudeam pentru ea și seara cădeam frânți, pentru ca a doua zi s-o luăm de la capăt. Drept pentru care s-a telegrafiat la Scobinți: „Luați vaca înapoi.” Profund jignită, bunica Domnica ne-a răspuns sec: „Vindeți vaca.” Tata chiar asta aștepta; ceferist fiind, s-a dus între două trenuri, vinerea, zi de târg, la Dolhasca, și eu, din urmă, am venit cu boii și văcuța. De tânăr ce eram, am început să plâng ca prostul când am trecut prin dreptul Abatorului din Burdujeni… Fiind zi de târg, l-am găsit pe Leibovici în ușa crâșmei cu „Votați soarele!”. I-am vândut-o pe Joița. Sigur că, la despărțire, iarăși am plâns, dar cu fereală, și-am pupat vaca-n bot. Acum, povestea mi se pare fadă și banală. Parafrazându-l pe magistrul Ursachi, s-ar putea spune doar că „Un om din Ițcani a avut o vacă / Dar nu i-a folosit la nimic”…
P.S. Nedumeriri electorale: 1 – televiziunile care de luni de zile, dacă nu chiar de ani, bat monedă pe tema necesității reducerii personalului excedentar din birocrația românească deplâng acum, cu egală însuflețire, eventualitatea reducerilor de personal – semn că s-a aflat în sfârșit rețeta omletei făr-de ouă sparte. 2 – mă tem că Antonescu s-a răsucit din pricina reproșurilor primite după dezvăluirea deceniului petrecut fără-de muncă, pe banii soaței. În vecii vecilor nu va vota românul de rând un personaj care, în ultimii zece ani doar a tăiat frunză la câini! Putea să inventeze orice, că a lucrat la niște cărți fundamentale, că trudește la cvadratura cercului doar cu rigla și compasul, că a investigat tehnica vieții făr-de muncă – dar a preferat să fie sincer până la capăt. Ceea ce în politică se pedepsește. 3 – Închipuiți-vă o scenă: 1 decembrie, defilarea armatei. Antonescu (merge și-n cazul Nicușor) în poziție „smirna!” salută garda de onoare: „bună ziua, soldați!” N-ar fi haios? 4 – N-am înțeles absolut nimic din dialogul Ciolacu-Simonis. Una că se auzea prost, și alta că era absurd: de fapt, ce voiau cei doi? Să-și dea în cap singuri?