Un rebel

Ioana Diaconescu își continuă investigațiile prin tenebroasele arhive ale Securității, oferindu-ne, tot la „Junimea”, un volum în care materialul documentar răbdător studiat și atent parcurs cu creionul în mână la CNSAS reconstituie, ordonează și interpretează date ale un destin scriitoricesc profund marcat de o lungă și malefică acțiune politică persecutorie („Poezia ca act de insurgență. Cezar Ivănescu în arhivele Securității”, Ed. Junimea, Iași, 2017). Autoarea, din explicabilă solidaritate confraternă de breaslă, dar mai ales de crez (desigur, și de generație), se consideră parte moralmente implicată, așa că în demersul său editorial nu recurge la comoda abordare neutră și impersonală, adeseori doar mimată spre a ascunde incapacitatea unei angajări decise și responsabile. De altfel, Ioana Diaconescu recunoaște, în prefață, că „exercițiul de obiectivare și distanțare i-a reușit doar până la un punct”, de la care încolo, observăm noi, își îngăduie un legitim partizanat – practicat cu moderație și mai totdeauna cu acoperire în credibilitate, evident fiind că însăși realitatea faptică ce-o comentează n-are cum îngădui alte interpretări.
Este a doua carte cu temă similară dedicată de autoarea dâmbovițeană unui poet de marcă ieșean; prima a avut ca obiect al cercetării destinul lui Mihai Ursachi, acum venindu-i rândul lui Cezar Ivănescu. Personalități net diferite nu numai prin distinctă „marcă” poetică proprie, ci și prin modul raportării la lumea înconjurătoare. I-am cunoscut îndeaproape pe amândoi: Mihai, pe care l-am și debutat editorial în 1970, a fost un introvertit taciturn, Cezar, un extrovertit iubitor de agora. Nu știu de ce și cum din arhiva CNSAS au dispărut tocmai documentele din cea mai relevantă perioadă, adică anii 1987-1989; imposibil ca taman atunci, când totul începea să dea în clocot, să fi încetat definitiv urmărirea „elementului” Ivănescu, rebotezat codat „Ștefan Damaschin”. Partea din Dosar să fi fost reținută în arhiva curentă a SRI, fiindcă, spre deosebire de Ursachi, care a ales să părăsească „regimul și nu țara”, Cezar a rămas mai departe pe baricade?
Poetul s-a implicat în activități publice de răsunet, cu evidente reverberații politice, și n-a deținut, după 1989, funcții pasagere, precum confratele din Țicău, ci a candidat la președinția Uniunii Scriitorilor, a condus o editură reputată, „Junimea”, și a avut dese ieșiri publice pe teme cât se poate de „fierbinți”. S-ar justifica menținerea unui interes pentru supravegherea personajului „rebel endemic”, în continuare conflictual și incomod? Alte măști, aceeași piesă? Să fi fost filele sustrase de persoane interesate în ocultarea unor evenimente cu posibile consecințe nedorite? N-aș crede că-i o situație de nelămurit; sper că, odată și odată, documentele lipsă vor reveni acolo unde le este locul, devenind accesibile cercetătorilor care, iată, nu pot împlini cum se cuvine o carte utilă și așteptată din pricina acestei regretabile și interpretabile „știrbituri” documentare…
Între altele, cartea limpezește deplin un episod din biografia lui Cezar care a stârnit multe valuri, devenind „lung prilej de vorbe și de ipoteze”: colaborarea cu Securitatea. Încălcând flagrant legislația ce interzice devoalarea acuzatoare a unor nume înainte de cercetarea cazului și de emiterea unei hotărâri în cauză a Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu, într-o emisiune tv, l-a învinuit pe Cezar de semnare a unui angajament de colaborare cu Securitatea. În februarie 2008, (Ivănescu era profund lezat, aproape în pragul disperării – am avut, în noaptea aceea, o lungă convorbire telefonică cu el, evocată în „Printre (alte) cărți”, vol. II, Ed. „Junimea”, 2012) poetul anunță intrarea în greva foamei și trimite o epistolă președintelui Băsescu: „Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaș după propria-i declarație în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase și Dinescu, afirmând textual că, în 1961 aș fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea”.
Și totuși, din carte aflăm că acea semnătură chiar există. Ceea ce nu scuză în nici un fel infracțiunea (că infracțiune-i încălcarea unei legi!) lui Dinescu, hotărâtoare pentru agravarea stării ce a grăbit prematurul sfârșit al zilelor lui Cezar. Cu atât mai mult cu cât, după cum documentele atestă, semnătura luată tânărului student după o prelucrare de 5 (cinci!) ore la sediul Securității nu va avea nici o relevanță, câtă vreme poetul nu i-a dat așteptatul curs, iar „organele” au trebuit să-i retragă (dez)onoranta calitate de informator, declarându-l repede „ineficient, nepotrivit, recalcitrant”.
Mai rămâne de discutat o aserțiune din prefața cărții: „Povestea lui Cezar Ivănescu poate părea o înfrângere”. Ca și autoarea (ce merită toate felicitările pentru această nouă realizare editorială), consider că nici Ursachi, nici Ivănescu n-au fost niște învinși. Dimpotrivă: cu toată cohorta de turnători și filatori, cu toată desfășurarea de „mijloace T.O.”, cu toată inflația de „Planuri de măsuri” și cu risipa de eforturi pentru „influențare pozitivă”, cei doi au rămas de neclintit. Poezia așezându-i, oricum, în rândul învingătorilor.