Un răzeș

Cărți și cărți. Unele-s scrise dintr-o răsuflare, altele-s pigulite literă cu literă, ani în șir. Dicționarele care se doresc respectate nu pot fi încadrate decât în cea de a doua categorie. Zeci de ani a trudit Mihai Cimpoi pentru definitivarea monumentalului „Dicționar enciclopedic Eminescu”, chiar dacă n-a existat de la bun început intenția ca atare, iar autorul consideră Dicționarul încă în stare de semiprovizorat, în continuare perfectibil, în consens cu pașii ce-i izbutește și-i va izbuti eminescologia. Am tot așteptat, pentru a scrie despre carte, momentul culminant al receptării – un mare și unic premiu academic ori scriitoricesc românesc, o distincție internațională de prestigiu, care, iată, întârzie. Ceea ce nu înseamnă că Dicționarul n-a fost răspremiat pretutindeni unde a fost lansat – semn că și-n România, și-n Republica Moldova (aici, adevărat, mai… domol), s-a bucurat de cvasiinstantanee prețuire generală. Unanimitate validantă, însoțită, firesc, de tăceri (excepția confirmă regula!) semnificative pentru despărțenia din critica românească a începutului de veac. Oricâte bune și sincere intenții sunt de deslușit în gesturile de omagiere semioficializată de la Suceava (Centrul „Bucovina”) la Turnu Severin (Premiul Bibliotecii „I.C. Bibicescu” – îmi mărturisesc ignoranța: a trebui să apelez la varii instrumente de informare pentru a-mi reaminti cine a fost acest Bibicescu…) ele nu pot decât să demonstreze că valul prețuirii publice precede cu înțelepciune deciziile greoiului mecanism al receptării oficiale naționale și, mai ales, internaționale.
Exclud exagerările de tipul „Eminescu ni l-a dat pe Mihai Cimpoi” (revista „Boema”) ori „destinul lui Mihai Cimpoi se suprapune peste cel al lui Mihai Eminescu” (Fl. Copcea), precum și încercările târzii de dregere a busuiocului (la lansarea de la București, ex-președintele Constantinescu, cel care i-a decorat cu Medalia Eminescu pe… contestatarii poetului, adică taman pe cei care declarau că „Eminescu nu-mi spune nimic”, a-ntors-o justificativ: „Și contestarea este necesară: ea readuce în discuție opera”. Așa o fi, dar numai dacă există bună credință, un strop de îndreptățire și bagajul cultural necesar.
Personajul Mihai Cimpoi poate fi văzut (de astă dată cu îndreptățire) și-n perspectivă… mitică. În pofida modestiei deloc mimată și a aparentei bonomii, ea ascunde „Figura și semnele comportamentale ale unui răzeș din epoca lui Ștefan cel Mare. Voinic, țeapăn, niciodată grăbit, cu vorbă domoală, coborât – aș zice – din spațiul sadovenian, pare că s-a hrănit toată viața cu rădăcini de stejar. Ține drumul drept, pe la mijloc, și de-i pornit într-o direcție, n-o schimbă până nu ajunge la locul cuvenit” (Eugen Simon). A izbutit o operă fundamentală, ducând până la capăt un proiect, pare-se, călinescian, singulară în cultura română și-i cea de a doua în literatura universală, unde mai există o singură lucrare similară, „Dicționarul Shakespeare”, publicat în SUA.
Cartea investighează tot ce a avut atingere cu universul eminescian, cu o copleșitoare bogăție a informației și cu interpretări care țin seama de ceea ce critica, să-i spunem astfel, modernă, a adus nou în cercetarea pe tărâmul literaturii. Nu numai opera (poezia, proza, teatrul, publicistica) poetului de la Ipotești este analizată cu instrumente de finețe și remarcabilă capacitate de sinteză, ci și biografia, integrările tipologice și categoriale, cultura poetului, eminescianismul, eminescologia, Eminescu în celelalte arte, odiseea receptării (inclusiv antieminescianismul, tratat cu moderație și fără deslușite intenții polemice), edițiile în România și-n străinătate, precum și chestiunea limbii literare, unde contribuția poetului național este considerată „punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești”.
De menționat că Dicționarul este însoțit de rezumate în română, germană, engleză, franceză, italiană, spaniolă, rusă, de indici ale Operei, indice de nume și de o copleșitoare bibliografie. Îmi închipui câtă trudă este înglobată fie și numai în acest adevărat model de aparat critic! Eugen Simion consideră „Dicționarul…” „O lucrare vastă, primejdios de vastă, îndrăzneață, o lucrare necesară. Ea apare în cultura română într-un moment în care Eminescu este disputat zgomotos și inutil de detractorii de serviciu, deopotrivă de zgomotoși și de aberanți”. Și fiindcă am vorbit despre premii: îndrăznesc să afirm că încă nu există, în cultura română, un premiu care să merite (și nu invers) „Dicționarul enciclopedic Eminescu”. Ar trebui inventat.