Un președinte „ultraminoritar”

Mesajul pascal al președintelui Republicii n-a fost, așa cum se așteptau unii, catifelat ca o petală de magnolie și împăciuitor ca o rugăciune. Nici vorbă. Președintele s-a căznit, cu ochelarii priponiți pe nas, să descifreze un text arțăgos, care i-a presărat în cale obstacole de cadență, bâlbe și jenante reveniri. Bâlba a fost de altfel singurul lucru creștinește de înțeles și iertat. În rest, textul ațos n-a avut câtuși de puțin menirea împăcării din preajma Învierii Mântuitorului. Înspăimântat ca nu cumva noul guvern, „minoritar” și „ultraminoritar”, să nu se apuce de treabă, scăpat din chinga tărăboaielor fără sfârșit, președintele a pus foc și a împrăștiat dinamită. A turnat magiun în galoșii noilor miniștri, și i-a minimalizat, striviți ca niște purici sub unghia prezidențială.
De ce este „ilegitim” guvernul? Așa zice domnul Băsescu. Guvernul este ilegitim, fiindcă are doar 22 la sută susținere parlamentară. Ia să vedem dacă are dreptate. Conform aritmeticii prezidențiale, atât ar însuma în Parlament cele două partide rămase la guvernare, PNL și UDMR. Atunci cum se face că Parlamentul, multicolor doctrinar, a votat noul guvern cu o majoritate covârșitoare. Da, zice președintele, dar au votat pesediștii, „infirmând voința electoratului”. Haida-de! Păi PSD (chiar și președintele a recunoscut la un moment dat) a câștigat alegerile generale care configurează Parlamentul de azi. Sunt alegătorii pesediști mai puțin legitimi decât alegătorii pediști? Sunt cetățenii din satul meu sau din satul București care au votat PSD mai săraci cu un oușor decât alegătorii partidului domnului Stolojan care, fie vorba între noi, nici nu se prea născuse la alegerile precedente și care au trei? Reprezentanții alegătorilor pesediști au decis în Parlament, e dreptul lor legitim, să susțină un guvern liberal. Argumentul? Țara are nevoie de o clipă de respiro. Țara are nevoie să scape câteva luni sau un an de cârâitoarea neastâmpărată a scandalurilor pornite, via PD, de la Cotroceni. E un paradox că nu vor la guvernare, dar susțin un guvern care nu e al lor? O fi. Dar și paradoxurile fac parte din democrație.
Domnul Băsescu e supărat rău pe o jumătate de Românie. E supărat pe guvernul liberal și udemerist care, înainte de a fi pus să jure cu mâna pe Biblie și Constituție, e catalogat drept incapabil. De unde știe domnul Băsescu? I-a examinat pe noii miniștri, le-a văzut notele din catalog? Sunt, înțeleg din mesajul pascal al președintelui, niște nevolnici.
Mie, ochii tânărului ministru al justiției, mi s-au părut mai inteligenți decât ochii mereu obosiți ai doamnei Macovei, încercănată de parcă mereu a pierdut nopți. De ce să nu dăm șansa acestui tânăr, de vârsta copiilor mei, care și ei au făcut niște Sorbone, să arate ce știe? În SUA, pentru că tot umblă președintele nostru cu axa București-Washington în buzunar, marile companii caută manageri de 27-28 de ani. De ce România, care-i mult mai mică financiar decât compania lui Bill Gates, de pildă, nu și-ar îngădui un ministru de 31 de ani? Să vină deșteptăciunea doar după 50 de ani, vârsta domnului Băsescu? Să te înțelepțești brusc la 56 de ani?
Domnul Băsescu, învățat cu săgeata mereu urcătoare a sondajelor, se prezintă în ultimele cu bățul grafic căutând vertiginos spre pământ. Un sondaj publicat recent îl arată cu 42 la sută încredere electorală, iar altul, nepublicat, cu 38 la sută. Știu că specialiști subțiri, doctori în sociologia sondajelor, ar putea să spună că au încredere 38 la sută în el, dar îl votează 90 la sută. Nu știu de ce, dar logica asta-mi scapă. Oricum, domnul Băsescu riscă să devină el însuși, ca guvernul pe care îl înfierează înainte de a se naște, „ultraminoritar”. A pățit-o și Iliescu, iar Iliescu a plecat de la 90 la sută susținere electorală.