Un premier cuminte șterge lacrimile președintelui

Președintele Traian Băsescu i-a dat acolada fostului său consilier Theodor Stolojan, de acum dezlegându-se oficial misterul persoanei în care are atâta încredere imprevizibilul nostru prezident. Judecând cu picioarele în ligheanul cu apă rece, nu-i mister și nu-i subit.
Împrejurările mai neobișnuite, născute din alegerile parlamentare cu doi câștigători, au împins spre o soluție cenușie, gris-ul fiind, după cum se știe, o nuanță repede însușită când ai o garderobă mai sărăcuță. Adevărat e, că prin lume, în conjuncturile complicate, sunt chemate sau alese să descurce ițele personaje atipice (a se vedea recenta lecție americană). Aici, e România. Unde e invers: o țară originală se conduce cu oameni pali. Privilegiul neobișnuitului viețuiește doar la Cotroceni.
Doar că, de această dată, președintele Băsescu a lăsat ineditul și a preferat deșteptăciunea unei alegeri fără zorzoane.
Cu atât mai amuzante, prin contrast, au fost marginaliile din ultimele zece zile. Goana nebună pe la uși, pe lângă gardurile cârciumilor, nevinovăția ipocrită a convivilor politici care mergeau de mână doar la toaletă și nimic mai mult, numele aruncate în roata ruletei, înșiruirile de vorbe care nu spuneau nimic.
Pentru că facerile și desfacerile au aparținut, sunt și vor fi joaca unui pumn de oameni. Comitetele de largă respirație de partid, delegațiile stufoase care tropăie pe dalele de la Senat, morișca de cuvinte a lui Boc, înnegurările lui Geoană și hachițele celor lăsați pe margine sunt pentru publicul televizionist. Ce mai aruncă câte un ochi la spectacolul fără pauze de respirație de pe ecrane. În care, de cele mai multe ori, chibițează personaje secundare sau terțiare.
Realitatea a fost la fel de ștearsă ca persoana aleasă de președinte, până la urmă o soluție foarte previzibilă și foarte la îndemână. Răposatul John F. Kennedy, un mare personaj și al istoriei anecdotice, avea niște vorbe hazoase: „Dacă m-aș fi culcat cu toate femeile despre care s-a spus asta, n-aș mai fi fost în stare să ridic o linguriță de pe masă”.
Probabil că, și în cele ce vor urma, va fi multă zarvă, cu presupuse soluții colorate, dar cu finaluri banale. De negociat se va negocia în continuare, dar ceva mai repejor. Că doar prim-ministru desemnat e Stolojan, care acum un car de ani inventase metoda „negociem până cădem sub masă”. Acum nu mai cade nimeni sub masă. Din banalul motiv vizibil că taberele au în față niște măsuțe sub care abia reușești să-ți vâri picioarele. Și din pomposul motiv afișat că s-a pus multă adrenalină în truda la „Parteneriatul pentru România”.
Ca întotdeauna, luptele sunt date la dos de imperative cât mai înălțătoare. Și ce paravan poate fi mai onorabil decât interesul național?
Revenind la Stolojan, omul căruia i-a dat credit (nerambursabil?) președintele, memoria degustătorilor de politică nu reține totuși imaginea de oțel-beton-crom, a șefului de guvern de criză de acum 17 ani, care își cumpăra covrigi din Piața Romană, purta costume cam ponosite și drămuia în ceșcuțe liliputane cafeaua pentru conferințele de presă de la Palatul Victoria.
Pentru că, zeflemea, cei care se străduiesc să nu afișeze mai nimic ți se întipăresc în minte prin abaterea de la normă.
Însă Stolojan a fost ținut minte plâns și frânt. În 2004, de lacrimile domnului Băsescu.
Au trecut patru ani. Și într-un gest cumplit de pragmatic (supremația utilului este filosofia și religia prezentului), președintele i-a dat lui Stolojan batista în care și-a uscat lacrimile. Pe care „dragă Stolo” să o folosească…. Simbolistica batistei e atât de largă!
Căzând din metaforă în cele practice: a fost un decont târziu.