Posteritatea se arată largă la mînă cu poetul Mihai Ursachi, supranumit ba Magistrul, ba Pelicanul: așezăminte de cultură capătă numele său, premii de poezie așișderea… Omagieri, reeditări, conferințe omagiindu-i personalitatea… Doamnelor și domnilor, asta da, posteritate, nu ca la alții!
Nimeni nu mai scoate o vorbă despre cariera sa de lingău al primarului Iașului, uitate sunt imaginile cu poetul descheiat la șliț, prăbușindu-se, beat criță, peste mese, pe la recepții publice.
Din tot ce-a fost, a rămas doar arta, și-i perfect așa. Ce altceva să rămînă?
***
Dar și-n privința artei, exegeții ursachieni o cam dau cotită, trecînd sub tăcere anumite creații, cel puțin jenante, ale marelui dispărut. Pe una dintre ele o regăsim în revista „Hyperion” nr. 4/1998, condusă de poetul Gellu Dorian, unde e publicat poemul „Jeu d’amour”.
O să redau integral această operă, cu mențiunea că, pentru a evita cuvintele golănești ale marelui artist, am menționat doar prima lor literă, urmată de puncte-puncte
Jeu d’amour
Iubita mea frumoasă rufe spală
Eu mă holbez la dînsa și p… mi se scoală
Cum se apleacă-ncet pe albia de rufe
Eu mă holbez la curu-i și mi se face-a f…
Dar ea-mi dă două palme și-și suflecă fustița
Așa că-i văd din spate popoul și gropița
O-ntreb „tu n-ai chiloți, iubito, țin minte că aveai”
„Nu vezi că-i spăl acuma, tu trîntor și buhai”
Atunci eu pe la spate m-apropii să i-o bag
Ea zice „un pic mai către stînga, băiat iubit și drag”
„Ce bine-ai nimerit-o, înfige-mi-o adînc,
Așa, pînă la c…, ah toată, ah mă stîng”
Iar eu strîngînd-o tare și țeapăn de rărunchi
I-o bag adînc în p… și-o țin ca într-un junghi
Gemînd ea mai c-o scoate, se-mpinge, se agită,
I-o scot, i-o pun pe gură, e mare și belită
Iar buzele ei roșii, fierbinți, o-mbrățișează.
Și-o scoate și și-o bagă, mi-o dă-napoi, e brează
„Înfige-mi-o în p…., acolo-i locul ei”
Lovesc atît de tare că scapără scîntei
Deodată scoate-un muget de vacă-njunghiată
Și mă slobod într-însa de parcă niciodată
N-am cunoscut femeie
Iubita mea frumoasă rufe spală
Sunt aburi în odaie și ea-i în pielea goală
***
Îi somez pe exegeții ursachieni să-mi arate unde-i arta în acest poem. Și să precizeze, public, prin ce-s diferite versurile de mai sus de cele scrise de-un boschetar sau de-un pușcăriaș condamnat pentru viol.
Dacă distinșii critici literari nu vor reuși – pentru a fi în ton cu subiectul adorației lor – îi voi pedepsi exemplar: le-o voi tăia și le-o voi da la rațe.
Iar eu, în nume personal, voi depune un memoriu la asociația „Salvați Delta Dunării”, pentru ca jegosului autor să i se retragă, post-mortem, porecla „Pelicanul”.
Totuși, nu ne putem bate joc de fauna Deltei.
