Un Papillon

Cartea lui Dumitru Stoian intitulată „Condamnat la moarte” te duce cu gândul și la Papillon, și la Rocambole. Dacă n-ar exista impedimentul cheltuielilor enorme (filmări prin cele mai umbrite și ignorate cotloane ale Africii, Asiei și Americii latine) destinul inginerului Stoian ar tenta orice mare casă de producției cinematografică. Un român tratat drept „salvator al patriei” (ca pricepere, dacă nu chiar vocație managerială), ajuns în posturi de maximă responsabilitate pe vremea lui Ceaușescu, evadează în occident, este condamnat la moarte în contumacie și, o vreme, urmărit de „mâna lungă a revoluției” (citiți: Securității) spre a fi lichidat. Se impune prin aceleași calități de bun specialist și bun organizator, ajungând să-i fie prețuită și solicitată prestația nu numai în Germania, ci și în… Burundi, în Congo (unde-l cunoaște pe Mobutu), în Haiti, Algeria, Togo, Afganistan, Benin, Burkina Faso, Jamaica, Republica Dominicană, Venezuela, Rwanda… Născut în 1929 în Basarabia, Stoian își începe periplul de șantierist construind linii și stații electrice de înaltă tensiune în România, prilej cu care dovedește reală știință a conducerii, dirijând șantiere în care hei-rupismul epocii se confrunta cu destul amatorism, indolență, indisciplină și necinste… cât cuprinde. Drept pentru care partidul îl decorează, îl premiază și-l trimite să pună ordine acolo unde merge treaba mai prost și-i dandanaua mai mare.
Dincolo de soluțiile tehnice, nici ele la îndemâna oricui, mai importante erau relațiile stabilite cu subordonații, cărora a știut totdeauna să le caute și să le afle acea zonă sufletească de lumină și bună credință, în temeiul căreia izbutea să și-i apropie și, de ce nu, să-i mobilizeze. Era debandadă la Fabrica de sticlă din București, unde procesul automatizat de amestec presupunea prezența a 4 salariați și abia funcționa cu… 500? Să-l punem pe Stoian. Haos cronic la ITB? Urmează, aproape de la sine, înscăunarea lui Stoian, care, în pofida tuturor predicțiilor întunecate, a pus ordine într-o întreprindere mamut cu peste 35.000 de salariați! Unele dintre isprăvile lui s-au folclorizat: de pildă, oripilat de indicația scoaterii funcționarelor la culesul porumbului (neobișnuite cu duritatea muncii fizice, multe se îmbolnăveau și curgeau concediile medicale), Stoian a angajat 80 de… țărani, pe care i-a pus pe statul de plată ca zilieri, astfel determinându-i să-și culeagă… propriul porumb! Mai blufând, mai regizând false convorbiri telefonice cu mărimi de la CC pentru timorarea contra-opinenților, mai amenințând, mai apelând la coarda sensibilă, Stoian rezolva irezolvabilul. Mărturisește: „Am avut multe talente, iar unul dintre ele a fost că am știut să vorbesc cu impostorii, cu hoții, cu escrocii și cu activiștii (observați alăturarea, n.n.) pe limba lor.” Cele 1001 de întâmplări istorisite în capitolul „Supraviețuind comunismului” par să detroneze supoziția potrivit căreia „în socialism, numai cine nu se târăște, nu se împiedică”; esențial este să înțelegi mecanismul general și să-i știi specula resorturile vulnerabile.
Stoian s-a dumirit repede că, spre deosebire de capitalism, unde esențial rămâne banul, în socialism aceeași funcție o îndeplinește relația. Poate și trebuie să fie recunoscător activiștilor luminați (au fost și de-ăștia) care l-au susținut – secretarul de sector Matei, de pildă. Dar iată că vine anul de răscruce 1979, când unanim prețuitul Stoian „alege libertatea” și rămâne în RFG. (Mărturisesc: motivația evadării, așa cum este înfățișată în carte, nu m-a convins până la capăt.) La 17 mai 1979, Tribunalul Militar Teritorial București îl condamnă la moarte pentru infracțiunea de trădare.
Va fi fost trădat, probabil, secretul menținerii pe șine a tramvaielor hrentuite de la ITB! Capitolul următor, „În libertate, fără rădăcini” evocă întâmplări cu tâlc petrecute în lumea largă, istorisite de un cinic-sentimental (!) care s-a străduit să facă bine acolo pe unde a trecut și care, trebuie spus, a fost ocrotit clipă de clipă de un înger personal totdeauna la post. În pofida uzanțelor, cartea este prefațată de… soția autorului. Și mai neobișnuit este faptul că doamna Marianne, care încheie cu un „with love!” are câteva obiecții la adresa opului memorialistic, toate de profunzime, întemeiate și de bun simț. Te întrebi de ce nu le-a exprimat în particular și în prealabil. Dar, cum toate-s orânduite ciudat în destinul acestui Papillon al veacului industrial XX, nu-ți rămâne, pentru final, decât exclamația „așa a fost să fie!”