Acum câțiva ani, trei inși voinici reprezentând o anumită comunitate din țara noastră, deranjați de un pamflet scris de mine într-o gazetă, m-au așteptat noaptea în scara blocului unde locuiesc, pentru a-mi oferi o lecție bună de povestit nepoților. Aveau partea superioară acoperită de cagule, care le dădeau un aer fioros, iar eu mă întreb și acuma în ce fel s-ar fi derulat evenimentele, dacă un vecin, ieșit să-și preumble cățelul, nu m-ar fi avertizat la timp. Se pare că nu de pomană iubesc eu câinii.
Cât am așteptat să sosească poliția, m-am gândit că tot o lecție în scara blocului îi fusese servită și liderului de sindicat Virgil Săhleanu, cu câțiva ani înainte, și-apoi zadarnic justiția a făcut să plouă cu ani de pușcărie, că pe bietul lider sindical nu l-a mai înviat nimeni, iar în urma lui nu a rămas decât o statuie. În ciuda beției cu adrenalină de care aveam parte, trebuia să mă mențin lucid: în urma mea, șansele să fie înălțată o statuie rămâneau infime.
După ce lucrurile s-au calmat, am răsucit neplăcutul episod pe toate părțile, încercând să țin piept sumedeniei de întrebări care mă împresurau. Cum se ajunsese pe acest pisc al violenței fizice? Unde fusese greșeala mea? De ce nu am simțit ulterior decât o foarte ușoară adiere a solidarității de breaslă, cei mai mulți ziariști zicând despre mine bine i-au făcut, o merita?
Era clar, pamfletul meu nu fusese scris cu o pană foarte inspirată, dar în conținutul lui nu dădusem nici un nume concret de persoană, ci scrisesem doar așa, la modul general. Și-apoi, nu era vorba decât de o scriere efemeră de gazetă, la care orice ins lezat putea beneficia de dreptul la replică, precum și de dreptul de a cere satisfacție în fața justiției. Dacă ne coborâm puțin la etimologie, cuvântul „polemos” înseamnă în grecește „război”, dar ce s-ar întâmpla dacă fiecare polemică, fiecare confruntare a ideilor, s-ar termina cu morți și răniți?
În asemenea momente, când te îndoiești până și de minima menire a cernelii, tot clasicii te luminează. În textul „Duelistul”, G. Călinescu vede astfel natura luptei pe care trebuie să o ducă polemiștii: „Dacă e vorba de duel, primesc, dar cu armele profesiunii. Vino-ncoace la luptă dreaptă, tinere imperial! Să-ți frâng mijlocul cu un argument, să te dobor în țărână cu o imagină, să te împung cu un spirit, să te sângerez cu o analiză și să te vâr până la coapse în pământ cu o definiție. Aceasta e lupta dreaptă a scriitorului!”
Ce frumos!
