După cum bine știm cu toții, Gică Hagi e numele unui mare academician român, el fiind șeful academiei de fotbal care-i poartă numele.
Venind vorba despre el, prin anul 2000, Cristian Tudor Popescu a cutezat să scrie un pamflet în ziarul „Adevărul”, avându-l ca subiect pe academicianul Gică. Ce panaramă a mai ieșit și atunci! În căpșorul pleșuv al lui Popescu a sărit întreg poporul, în frunte cu numele mari ale gazetăriei, fiindcă pe Hagi n-aveai voie să-l critici, el fiind un monument în chiloți și jambiere.
S-a spus, la vremea aceea, despre cel care conducea ziarul „Adevărul”, că e un „inadaptabil”. Deși C.T. Popescu nu-i nici pe departe marea mea simpatie, nici măcar mijlocia mea simpatie, aș putea spune că a primit cel mai frumos compliment pe care-l poate primi un viețuitor din România.
Firește, dacă s-ar afirma despre un cetățean al Elveției, al Olandei sau Austriei că-i inadaptabil, calificativul ar constitui un diagnostic grav. Un inadaptabil în Elveția, în Danemarca sau în Anglia merită condus cu nuielușa la un cabinet de specialitate, unde să i se administreze tratament medicamentos intensiv, pe bază de „Adaptol forte”. Însă, a fi inadaptabil în România, unde totu-i pe dos, e cea mai palpabilă dovadă că nu ți-ai pierdut mințile și demnitatea.
Cred că ăsta a fost marele noroc al României de după 1990: că populația ei a numărat, în afară de o mulțime uriașă de adaptabili, și câțiva inadaptabili de marcă. Ca să fim corecți, cred că țara noastră ar trebui, în timp, să se adapteze ea acestor inadaptabili, și nu viceversa.
Cât despre C.T. Popescu, pentru a fi corecți până la capăt, el este foarte adaptabil, numai că îi place grozav s-o facă pe inadaptabilul. Dă mai bine pe sticlă așa.
