Un nou tip de toalete publice

Dacă pășești stradal cu privirea-n jos, riști să ți se aplece de la băltoacele de zeamă bucală scuipate de antemergători; dacă însă pășești cu privirea-n sus, ai toate șansele să calci într-o bortă de canal, despuiată de capac. Din această dilemă, pietonul nu poate ieși. Oricum ar da-o, nu iese bine. Riscurile îl pândesc de peste tot.
La obișnuiții scuipați care tartinează trotuarul cu dezgustătoarea lor maioneză, sezonul rece mai adaugă un sport de masă: suflarea nasului în marea și tăcuta batistă de asfalt. Din mers, fără a cunoaște sinchiseala, pietonul își obturează cu degetul o nară, concentrându-și întreaga forță expiratorie în nara rămasă liberă. Cu câtă furie pornește de acolo un proiectil, mult prea nervos pentru condiția-i inițială de moluscă!
În sezonul rece, nasul se transformă într-un orificiu excretor de maximă urgență. Vezica plină cu mucus se cere golită din zece-n zece minute, iar batistele – de pânză ori hârtie – sunt prea scumpe, și-n plus ce sens are să te servești de ele.
Ideal ar fi ca primăriile să plaseze, din loc în loc, toalete publice pentru suflat nasul. Deși sunt curios cui i-ar plăcea să lucreze într-un asemenea domeniu.