Un „nebun dirijat”?

La împlinirea unui an de la anexarea Crimeii (18 martie) și în contextul evoluțiilor din estul Ucrainei, interviul cu Ion Costaș publicat de „Romanian Global News” capătă sporită importanță: vorbind cât se poate de avizat despre ceea ce a fost, generalul moldovean sugerează ce poate fi. Cine-i Ion Costaș? S-a născut într-un sat din nordul Basarabiei; tatăl lui, sergent în armata română, a căzut prizonier la Cotul Donului. Familia i-a fost condamnată („complici fasciști”!) la 25 de ani de muncă silnică și deportată la minele din Karaganda. Ion Costaș nu-i un general de carton ce și-a obținut stelele pe considerente politice ori în jocurile tactice la lada cu nisip: pilot militar, a absolvit Academia cu medalie de aur, a profesat ca pilot pe supersonicul MIG-25RB, apoi a ajuns comandant de escadrilă, comandant de regiment, spre a deveni, în 1988, unul dintre cei mai tineri generali ai armatei sovietice. A fost cel dintâi ministru al Apărării Republicii Moldova (1992) în perioada crâncenă a războiului de la Nistru.
Eliberat din funcție după înfrângerea trupelor moldovenești, a fost numit atașat militar la Ambasada Republicii Moldova de la București. A scris câteva cărți și a cordat mai mult interviuri de răsunet, menite să reașeze între limitele adevărului războiul de la Nistru: „Republica Moldova, din pricina slăbiciunii sale politice și economice, a fricii în fața agresorului și a venalității guvernanților, de mulți ani tace cu încăpățânare, ajutând să fie ascuns adevărul tragic din anii 1990-1992.” Pe cine mai poate interesa acest „adevăr tragic” după scurgerea unui sfert de veac? Doar pe istoricii militari?
Costaș sugerează evidente implicații în actualitate: recentele evoluții din Georgia, Crimeea, estul Ucrainei arată limpede că „atipicul” conflict transnistrean se înscrie, de fapt, într-un tipic al politicii de cucerire putiniene, cel puțin prin organizarea, startarea și ulterioara întreținere a demersului separatist. Acum două zile, Putin a recunoscut deschis că a ordonat ocuparea peninsulei Crimeea și că armata rusă a acționat în consecință. Același Putin dezmințea categoric, anul trecut, orice implicare a Rusiei – ne aflăm în fața unei modificări de conduită ce arată că, pentru Kremlin, aparențele nu mai contează și, recăpătându-și statutul de mare putere, Rusia acționează cinic și sfidător, în continuarea unei politici imperiale dezavuată de întreaga comunitate internațională.
„Un nou conflict poate izbucni curând în Kazahstan (…), unde șase regiuni din componența fostei Rusii sovietice au fost predate Kazahstanului pe vremea lui Hrușciov.” Scenariul exersat în Crimeea poate fi același: „referendum” nerecunoscut de nimeni, apoi „voluntari” separatiști ce atacă punctele vitale și proclamarea unei „autonomii” care se va dizolva repede între granițele „Novorosiei”, de mult trasate în planurile secrete ale Kremlinului. „Ei (rușii, n.n.) nu vor declanșa un război, dar vor cuceri alte teritorii”. În Ucraina, spune Costaș, Ianukovici a fost instalat președinte în urma manevrelor lui Putin, drept pentru care președintele de la Kiev „a distrus, practic, armata ucraineană, a demoralizat-o, lăsând-o fără logistică și fără salarii pentru militari”. De unde se vede că politica de extindere teritorială promovată de Putin este aceea a pașilor mici, cu atentă pregătire prealabilă a fiecărui gest, spre a se asigura reacția minimă a celui agresat.
Dar cine este, de fapt, Putin? Costaș îl consideră un „nebun dirijat”: „el nu-și mai aparține sieși, este o unealtă moartă, dirijată de două clanuri – unul economic și altul militar (…) dacă nu va face ceea ce i se zice, va sfârși precum Gaddafi (…) clanul militar a gândit și a pregătit planul Novorosia, începând de la Donețk și Lugansk, până la Crimeea, prin regiunile Herson, Nikolaev, apoi Odesa, pentru a se uni cu Transnistria și sudul Basarabiei, Bugeacul, spre a ajunge la gurile Dunării și a fi vecin cu România (…). Deocamdată vorbim teoretic, dar nimic nu este exclus: Transnistria poate crea un al doilea front în Ucraina.” O dezvăluire târzie a lui Costaș arată că și România a făcut… pe niznaiul pe timpul războiului de la Nistru, când nega orice implicație în înarmarea Basarabiei: „Ministrul Spiroiu, cu consimțământul lui Iliescu, ne trimetea pe la Ungheni tot ce îi ceream, TAB-uri, armament, muniție, aruncătoare de mine, grenade, care ne-au ajutat să rezistăm.” Iată și opinia lui Costaș privind eventualitatea Unirii: „circa 30-40% dintre moldoveni și-ar dori unirea cu România. Odată cu schimbarea generațiilor, se va schimba și atitudinea față de unire, atât la Chișinău, cât și la București. Peste zece ani, Moldova va fi în componența țării.”